Am suspinat şi am mai luat o sorbitură. Era bună, deşi nu voiam să recunosc.
- Aşadar, cum a fost ziua? întrebă Isabella.
- A avut momentele ei. Ţie cum ţi-a mers?
- O aveţi în faţă pe noua vânzătoare vedetă de la "Sempere şi Fiii".
- Excelent.
- Până la ora cinci, vândusem deja două exemplare din Portretul lui Dorian Gray şi nişte opere complete de Lampedusa, unui domn foarte distins din Madrid, care mi-a dat bacşiş. Nu faceţi figura asta, fiindcă am băgat şi bacşişul tot în casa de marcat.
- Iar Sempere-fiul ce-a zis?
- De zis, n-a zis mare lucru. Şi-a petrecut tot timpul parcă năucit, prefăcându-se că nu se uită la mine, dar fără să mă slăbească din ochi. Nici nu mă mai pot aşeza, atât de mult s-a uitat după fundul meu de câte ori urcam pe scară ca să iau câte o carte. Mulţumit?
Am zâmbit şi am încuviinţat.
- Mulţumesc, Isabella.
Mă privi fix în ochi.
- Mai spuneţi o dată.
- Mulţumesc, Isabella. Din toată inima.
Se îmbujoră şi se uită în altă parte. Am rămas câteva clipe într-o tăcere calmă, bucurându-ne de acea camaraderie care, uneori, nici nu avea nevoie de cuvinte. Am băut toată supa, deşi nu mai încăpea în mine nici o picătură, şi i-am arătat castronul gol. A dat din cap mulţumită.
- V-aţi dus s-o vedeţi, nu-i aşa? Pe femeia aceea, pe Cristina, zise Isabella ferindu-se de ochii mei.
- Isabella, cititoarea de chipuri...
- Spuneţi-mi adevărul.
- Am văzut-o doar din depărtare.
Isabella se uită la mine cu precauţie, ca şi când ar fi cântărit dacă să-mi spună sau nu ceva cei se fixase în minte.
- O iubiţi? întrebă în cele din urmă.
Ne-am privit în tăcere.
- Eu nu ştiu să iubesc pe nimeni. Ştii asta. Sunt un egoist şi aşa mai departe. Să vorbim despre altceva.
Isabella clătină din cap afirmativ, cu privirea aţintită asupra plicului care se zărea din buzunarul
meu.
- Veşti de la patron?
- Convocarea lunară. Excelenţa Sa domnul Andreas Corelli binevoieşte să-mi dea întâlnire mâine la ora şapte dimineaţa, la poarta cimitirului din Pueblo Nuevo. Nu putea alege alt loc.
- Şi aveţi de gând să vă duceţi?
- Ce altceva pot face?
- Puteţi să luaţi un tren chiar în noaptea asta şi să dispăreţi pentru totdeauna.
- Eşti a doua persoană pe ziua de azi care îmi propune asta. Să dispar de aici.
- O fi vreun motiv.
- Şi cine are să-ţi fie călăuză şi mentor în dezastrele literaturii?
- Eu vin cu dumneavoastră. Am zâmbit şi i-am luat mâna.
- Cu tine, până la capătul lumii, Isabella.
Isabella îşi retrase mâna brusc şi mă privi ofensată.
- Râdeţi de mine.
- Isabella, dacă într-o zi o să-mi dea prin minte să râd de tine, o să-mi trag un glonţ.
- Nu spuneţi asta. Nu-mi place când vorbiţi aşa.
- Iartă-mă.
Ajutoarea mea se întoarse la masa ei de lucru si se cufundă într-una din tăcerile ei îndelungate. Am observat-o cum revedea paginile de peste zi, făcând corecturi şi tăind paragrafe întregi cu setul de peniţe pe care i-l dăruisem.
- Dacă vă uitaţi la mine, nu mă pot concentra. M-am ridicat şi am înconjurat biroul.
- Atunci te las să lucrezi, iar după cină îmi arăţi ce ai făcut.
- Nu-i gata. Trebuie să corectez tot şi să rescriu şi...
- Niciodată nu-i gata, Isabella. Obişnuieşte-te încet-încet.
O să citim împreună după cină.
- Mâine.
M-am dat bătut.
- Mâine.
Ea încuviinţă, iar eu m-am pregătit să o las singură cu cuvintele ei. Tocmai închideam uşa galeriei când i-am auzit glasul, strigându-mă.
- David!