- Nu ştiu. Cred că simplificaţi lucrurile într-un fel periculos. Tot discursul dumneavoastră pare un simplu mecanism pentru generarea şi canalizarea urii.
- Adjectivul pe care urma să-l foloseşti nu era periculos, ci respingător - dar o să trec cu vederea.
- De ce trebuie să reducem credinţa la un act de respingere şi supunere oarbă? Nu-i posibil să
credem în valorile acceptării, ale concordiei?
Patronul zâmbi, amuzat.
- E posibil să credem în orice, Martin, în piaţa liberă sau în Zâna Măseluţă. Ba chiar să credem că
nu credem în nimic, cum faci dumneata, ceea ce reprezintă credinţa supremă. Am dreptate?
- Clientul are întotdeauna dreptate. Care-i hiba pe care o vedeţi în poveste?
- Simt lipsa unui personaj negativ. Majoritatea dintre noi, fie că ne dăm seama sau nu, ne definim prin opoziţie cu ceva sau cu cineva, mai curând decât în favoarea a ceva sau a cuiva. E mai uşor să
reacţionezi decât să acţionezi, ca să zic aşa. Nimic nu însufleţeşte mai tare credinţa şi zelul dogmei ca un bun antagonist. Cu cât mai neverosimil, cu atât mai bine.
- Credeam că rolul acesta poate funcţiona mai bine în abstract. Antagonistul ar fi necredinciosul, străinul, cel din afara grupului.
- Da, însă mi-ar plăcea să concretizezi mai mult. E greu să urăşti o idee. Presupune o anumită
disciplină intelectuală şi un spirit obsesiv şi bolnăvicios care nu se găseşte pe toate drumurile. E mult mai uşor să urăşti pe cineva cu un chip recognoscibil, pe care să-l învinovăţeşti de tot ce te deranjează. Nu trebuie să fie neapărat un personaj individual. Poate fi o naţiune, o seminţie, un grup...
orice.
Acest cinism senin, în stare pură, al patronului mă depăşea chiar şi pe mine. Am pufnit, abătut.
- Să nu mi-o faci acum pe cetăţeanul model, Martin.
Pentru dumneata e totuna, iar noi avem nevoie de un personaj negativ pentru acest vodevil.
Dumneata ar trebui s-o ştii mai bine decât oricine. Nu există dramă fără conflict.
- Ce fel de personaj negativ v-ar plăcea? Un tiran năvălitor? Un profet mincinos? Bau-bau?
- Las costumaţia în seama dumitale. Mie îmi convine oricare dintre suspecţii obişnuiţi... Una din funcţiile personajului nostru negativ trebuie să fie aceea de a ne permite să adoptăm rolul de victimă
şi de a ne reclama superioritatea morală. În el vom proiecta tot ceea ce suntem incapabili să
recunoaştem în noi înşine şi demonizăm în funcție de interesele noastre particulare. E aritmetica de bază a fariseismului. Ţi-am mai spus că trebuie să citeşti Biblia. Toate răspunsurile pe care le cauţi sunt acolo.
- Asta şi fac.
- E suficient să-l convingi pe habotnic că e liber de orice păcat, ca să înceapă să arunce pietre, sau bombe, cu entuziasm, Şi, de fapt, nu-i nevoie de mare efort, fiindcă se convinge singur, doar cu un minim de curaj şi de alibi. Nu ştiu dacă m-am făcut înţeles.
- V-aţi făcut înţeles de minune. Argumentele dumneavoastră au subtilitatea unui cazan siderurgic.
- Nu cred că îmi place întru totul tonul acesta condescendent, Martin. Ţi se pare cumva că toate acestea nu sunt a înălţimea purităţii dumitale morale sau intelectuale?
- Nicidecum, am murmurat eu înfricoşat.
- Atunci, ce anume îţi gâdilă conştiinţa, prietene?
- Eterna poveste. Nu-s sigur că sunt nihilistul de care aveţi nevoie.
- Nimeni nu este. Nihilismul e o poză, nu o doctrină.
Pune flacăra unei lumânări sub boaşele unui nihilist şi vei constata cât de repede vede lumina existenţei. Altceva te deranjează pe dumneata.
Am ridicat privirea şi mi-am recuperat tonul cel mai sfidător de care eram capabil, uitându-mă în ochii patronului.
- Poate că ceea ce mă deranjează este că pot înţelege toate lucrurile pe care le spuneţi dumneavoastră, însă nu le simt.
- Te plătesc ca să simţi?
- Uneori, să gândeşti şi să simţi e unul şi acelaşi lucru.
Ideea e a dumneavoastră, nu a mea.
Patronul zâmbi într-una din pauzele sale de efect, ca un învăţător care-şi pregăteşte lovitura de graţie cu care să reducă la tăcere un elev zburdalnic şi neobrăzat.
- Şi ce simţi dumneata, Martin?
Ironia şi dispreţul din glasul său mi-au dat curaj şi am găsit un debuşeu pentru umilinţa pe care o acumulasem luni de zile în umbra lui. Furia şi ruşinea de a mă simţi intimidat de prezenţa lui şi de a-i accepta discursurile otrăvite. Furia şi ruşinea de a-mi fi demonstrat că, deşi eu preferam că cred că în mine exista doar disperarea, sufletul meu era la fel de meschin şi de mizerabil ca şi umanismul său infect. Furia şi ruşinea de a simţi, de a şti că avea întotdeauna dreptate, mai ales când mă durea să
recunosc acest lucru.
- Te-am întrebat ceva, Martin. Ce simţi dumneata?
- Simt că cel mai bine ar fi să lăsăm lucrurile cum sunt şi să vă dau banii înapoi. Simt că, indiferent
ce vă propuneţi cu această iniţiativă absurdă, prefer să nu iau parte la aşa ceva. Şi, mai ales, îmi pare rău că v-am cunoscut.
Patronul îşi coborî pleoapele şi se adânci într-o tăcere îndelungată. Se întoarse şi o porni către poarta necropolei. I-am observat silueta întunecată conturându-se pe fundalul grădinii de marmură şi umbra nemişcată în ploaie. Mi-a fost teamă, o frică tulbure care îmi pornea din măruntaie şi îmi inspira o dorinţă copilărească de a cere iertare şi de a accepta orice pedeapsă mi s-ar fi impus, numai să nu suport acea tăcere. Şi mi-a fost scârbă. De prezenţa lui şi, îndeosebi, de mine însumi.
Patronul se răsuci pe călcâie şi se apropie din nou. Se opri la numai câţiva centimetri şi îşi plecă
faţa peste a mea. I-am simţit suflarea rece şi m-am pierdut în ochii lui negri şi fără fund. De astă dată, glasul şi tonul îi erau de gheaţă, lipsite de acea omenie practică şi studiată cu care îşi presăra conversaţia şi gesturile.
- Nu-ţi voi spune decât o dată. Dumneata îţi vei îndeplini treaba dumitale, iar eu pe a mea. Ăsta-i singurul lucru în care poţi şi trebuie să simţi.
Nu mi-am dat seama că aprobam din cap în neştire până când patronul a scos foile împăturite din buzunar şi mi le-a întins. Le-a dat drumul să cadă înainte să le pot apuca. Vântul le-a târât într-un vârtej şi le-am văzut împrăştiindu-se spre intrarea cimitirului. M-am grăbit să încerc să le salvez de ploaie, dar unele căzuseră în băltoace şi sângerau în apă, cuvintele desprinzându-se de hârtie în firicele. Le-am adunat pe toate într-un pumn de hârtie udă. Când mi-am ridicat privirea şi m-am uitat în jur, patronul plecase.
27
Dacă am avut vreodată nevoie de chipul unui prieten, în care să mă refugiez, atunci s-a întâmplat.
