- Sunt două sau trei care îmi vin grozav, preciză Isabella fascinată de idee.
- Atunci o îmbraci pe aceea care te lasă mai puţin dezvelită.
- Sunteţi un reacţionar. Şi ce se întâmplă cu formaţia mea literară?
- Ce aulă mai bună decât "Sempere şi Fiii" ar putea fi ca să ţi-o dezvolţi? Acolo vei fi înconjurată
de capodopere din care poţi învăţa cu nemiluita.
- Şi cum fac? Respir adânc, să văd dacă se lipeşte ceva de mine?
- E vorba doar de câteva ore pe zi. După aceea îţi poţi continua lucrul aici, ca şi până acum, şi poţi primi sfaturile mele, care n-au preţ şi care vor face din tine o nouă Jane Austin.
- Şi unde-i şmecheria?
- Şmecheria e că, în fiecare zi, eu o să-ţi dau câteva pesetas şi, ori de câte ori iei bani de la clienţi şi deschizi casa de marcaj, le pui acolo discret.
- Aşadar ăsta-i planul...
- Ăsta-i planul, care, precum vezi, nu are nimic pervers.
Isabella îşi încruntă sprâncenele.
- N-are să meargă. O să-şi dea seama că e ceva ciudat.
Domnul Sempere e isteţ nevoie mare.
- Are să meargă. Iar dacă Sempere se miră, îi spui că oamenii, atunci când văd o domnişoară
drăguţă şi simpatică la tejghea, îşi mai dau drumul la buzunar şi se arată mai darnici.
- Asta s-o fi petrecând în crâşmele de joasă speţă pe care le frecventaţi dumneavoastră, nu într-o librărie.
- Nu sunt de acord. Eu intru într-o librărie, dau peste o vânzătoare aşa de încântătoare ca tine şi sunt în stare să cumpăr de la ea totul, până la cel mai recent câştigător al Premiului Naţional de Literatură.
- Asta pentru că aveţi o minte mai murdară decât un coteț de găini.
- În plus, am - sau ar trebui să spun avem - şi o datorie de recunoştinţă faţă de domnul Sempere.
- Asta-i o lovitură sub centură.
- Atunci, nu mă face să ţintesc şi mai jos.
Orice manevră de persuadare care se respectă apelează mai întâi la curiozitate, apoi la vanitate şi, în sfârşit, la bunătate sau la remuşcare. Isabella îşi coborî privirea şi încuviinţă încet din cap.
- Şi cam când intenţionaţi să puneţi în mişcare planul cu nimfa care vine cu bucatele sub braţ?
- Să nu lăsăm pe mâine ce putem face astăzi.
- Astăzi?
- În după-amiaza asta.
- Spuneţi-mi drept. Toate astea sunt o stratagemă ca să spălaţi banii pe care vi-i plăteşte patronul şi să vă curăţaţi conştiinţa, sau ce mai aveţi dumneavoastră acolo unde ar trebui s-o aveţi?
- Ştii deja că motivele mele sunt întotdeauna egoiste.
- Şi ce se întâmplă dacă domnul Sempere refuză?
- Tu asigură-te că feciorul e acolo şi că te duci îmbrăcată de duminică, dar nu de liturghie.
- E un plan degradant şi ofensator.
- Şi-ţi place la nebunie.
Isabella zâmbi în sfârşit, pisiceşte.
- Şi dacă feciorului îi creşte brusc îndrăzneala şi se hotărăşte să sară calul?
- Te asigur că moştenitorul nu se va încumeta să te atingă nici cu un deget, altfel decât în prezenţa unui preot şi cu un certificat de la episcopie în mână.
- Unii câştigă, alţii pierd.
- Ai s-o faci?
- Pentru dumneavoastră?
- Pentru literatură.
23
Când am ieşit în stradă, m-a surprins o briză rece şi tăioasă care mătura străzile cu neastâmpăr, şi am ştiut că toamna intra pe furiş în Barcelona. În piaţa Palacio am urcat într-un tramvai care aştepta gol, ca o mare cursă de şoareci din fier forjat. Am luat loc lângă geam şi am cumpărat un bilet de la controlor.
- Ajungeţi până în Sarria?
- Până în piaţă.
Mi-am rezemat capul de geam şi, în scurt timp, tramvaiul a pornit cu o scuturătură. Am închis ochii şi m-am lăsat în voia uneia dintre acele picoteli de care te poţi bucura numai la bordul unei maşinării mecanice, visul omului modern. M-am visat călătorind într-un tren construit din oase negre şi vagoane în formă de coşciug, care traversa o Barcelonă pustie şi presărată cu veşminte abandonate, ca şi cum trupurile care le ocupaseră s-ar fi evaporat. O tundră de pălării şi rochii, de costume şi pantofi abandonaţi acoperea străzile vrăjite de tăcere. Locomotiva slobozea o dâră de fum stacojiu care se împrăştia pe cer ca o vopsea întinsă. Patronul, zâmbitor, călătorea lângă mine. Era îmbrăcat în alb şi avea mănuşi. Ceva închis la culoare şi gelatinos îi picura de pe vârfurile degetelor.
- Ce s-a întâmplat cu oamenii?
- Să ai credinţă, Martin. Să ai credinţă.
Când m-am trezit, tramvaiul luneca agale pătrunzând în piaţa Sarria, Am coborât înainte să se oprească de tot şi am pornit-o la deal pe strada Mayor de Sarria. Peste cincisprezece minute ajungeam la destinaţie.
Şoseaua Vallvidrera pornea dintr-o alee de copaci întunecată, întinsă în spatele castelului din cărămidă roşie al Colegiului San Ignacio. Strada urca spre munte, flancată de căsoaie solitare şi acoperită de o mantie de frunze uscate. Nori albi lunecau peste costişă şi se destrămau în sufluri de ceaţă. Am luat-o pe trotuarul cu impare şi am trecut pe lângă ziduri şi grilaje, încercând să citesc numerele străzii. Mai încolo se zăreau faţade din piatră întunecată şi fântâni fără apă eşuate printre poteci năpădite de buruieni. Am parcurs o porţiune de trotuar în umbra unui şir lung de chiparoşi şi m-am pomenit că numărătoarea sărea de la 11 la 15. Nedumerit, am făcut cale întoarsă, căutând numărul treisprezece. Începeam să bănuiesc că secretara avocatului Valera se dovedise a fi mai şireată decât părea şi îmi servise o adresă falsă, când m-am pomenit la intrarea unui pasaj ce pornea de pe trotuar şi se prelungea cu circa cincizeci de metri, către un grilaj întunecat care forma o creastă
de vârfuri ascuţite.