- Cine zice că n-am?
- Nu există nici un băiat care să-ţi placă?
- Băieţii de vârsta mea sunt plictisitori. N-au nimic de spus şi jumătate din ei par proşti de-a binelea.
Era cât pe ce să-i spun că nu se deşteptau cu vârsta, dar n-am vrut să-i stric plăcerea.
- Atunci, de ce vârstă îţi plac?
- Adulţi. Ca dumneavoastră.
- Eu îţi par adult?
- Păi, nu mai sunteţi chiar un puşti.
Am preferat să cred că mă ia peste picior decât să încasez acea lovitură sub centură în plină
vanitate. Am hotărât să i-o iau înainte cu câteva picături de sarcasm.
- Veştile bune sunt că domnişoarelor tinere le plac bărbaţii adulţi, iar cele proaste, că bărbaţilor adulţi, mai ales celor boşorogi şi îmbăloşaţi, le plac domnişoarele tinere.
- Ştiam. Să nu credeţi că încă îmi mai sug degetul. Isabella mă privi, punând ceva la cale, şi îmi zâmbi cu viclenie. Acu e acu, mi-am zis în sinea mea.
- Şi dumneavoastră vă plac tot domnişoarele tinere? Aveam răspunsul pe buze înainte să fi formulat ea întrebarea. Am adoptat un ton de dăscălie şi imparţialitate, ca al unui profesor de geografie.
- Îmi plăceau când eram de vârsta ta. În general îmi plac fetele de-o vârstă cu mine.
- La vârsta dumneavoastră nu mai sunt fete, sunt domnişoare - sau, mai precis, doamne.
- Am încheiat discuţia. N-ai nimic de făcut pe jos?
- Nu.
- Atunci apucă-te de scris. Nu te ţin aici ca să-mi speli farfuriile şi să-mi ascunzi lucrurile. Te ţin aici fiindcă mi-ai zis că vrei să înveţi să scrii şi eu sunt singurul idiot pe care-l cunoşti care te poate ajuta s-o faci.
- Nu-i cazul să vă supăraţi. Chestia e că-mi lipseşte inspiraţia.
- Inspiraţia vine când îţi lipeşti coatele de masă şi fundul de scaun şi începi să asuzi. Alege-ţi un subiect, o idee, şi stoarce-ţi creierul până când o să te doară. Asta se cheamă inspiraţie.
- Subiect am deja.
- Aleluia.
- O să scriu despre dumneavoastră.
O lungă tăcere cu priviri potrivnice, ca ale unor adversari care se privesc peste tabla de şah.
- De ce?
- Fiindcă îmi păreţi interesant. Şi ciudat.
- Şi adult.
- Şi susceptibil. Aproape ca un băiat de vârsta mea.
Fără să vreau, începeam să mă obişnuiesc cu compania Isabellei, cu înţepăturile ei şi cu lumina pe care o adusese în casa aceea. Dacă lucrurile continuau în felul ăsta, aveau să se împlinească cele mai rele temeri ale mele şi aveam să sfârşim prin a ne împrieteni.
- Dumneavoastră aveţi deja subiect, cu toate cărţoaiele alea pe care le consultaţi?
Am hotărât că era cu atât mai bine cu cât îi povesteam Isabellei mai puţin despre sarcina mea.
- Mă aflu încă în faza de documentare.
- Documentare? Şi asta ce mai e?
- În principiu, citeşti o mie de pagini ca să înveţi necesarul şi să ajungi la esenţialul unui subiect, la adevărul său emoţional, iar apoi uiţi totul ca s-o iei de la zero.
Isabella oftă.
- Ce însemnă adevărul emoţional?
- E sinceritatea din interiorul ficţiunii.
- Atunci, trebuie să fii onest şi cumsecade ca să scrii ficţiune?
- Nu. Trebuie să ştii meserie. Adevărul emoţional nu e o calitate morală, e o tehnică.
- Vorbiţi ca un om de ştiinţă, protestă Isabella.