Am apucat-o pe îngustul drumeag pavat şi am ajuns până la grilaj. O grădină deasă şi neîngrijită se târâse până de partea cealaltă şi crengile unui eucalipt treceau printre vârfurile ascuţite ale grilajului aidoma unor braţe implorând printre gratiile unei celule. Am dat deoparte frunzele care acopereau o parte din zid şi am găsit literele şi cifrele săpate în piatră.
Casa Marlasca 13
Am luat-o pe lângă grilajul care înconjura grădina, încercând să zăresc ceva în interior. După vreo douăzeci de metri, am găsit o poartă metalică încastrată în zidul de piatră. Un ciocan mare de poartă
odihnea pe placa din fier, sudat cu lacrimi de oţel. Poarta era întredeschisă. Am împins cu umărul şi
am reuşit s-o fac să cedeze suficient cât să trec fără ca muchiile de piatră care se iveau din zid să-mi sfâşie hainele. O duhoare intensă de pământ reavăn impregna văzduhul.
O potecă din dale de marmură se deschidea printre copaci şi ducea până într-un luminiş acoperit cu pietre albe. Într-o parte se puteau vedea nişte garaje cu poarta deschisă şi rămăşiţele a ceva ce, odinioară, fusese un Mercedes-Benz, iar acum părea un dric lăsat în voia sorţii. Casa avea o structură
în stil modernist care se ridica pe trei niveluri cu linii curbe şi se termina printr-o creastă de mansarde îngrămădite în turnuleţe şi arce. Ferestre înguste şi ascuţite ca nişte pumnale se deschideau în faţada presărată cu reliefuri şi garguie. Geamurile oglindeau trecerea tăcută a norilor. Mi s-a părut că întrezăresc un chip profilat îndărătul uneia din ferestrele de la primul etaj.
Fără să ştiu prea bine de ce, am ridicat mâna şi am schiţat un salut. Nu voiam să fiu luat drept hoţ.
Silueta rămase acolo observându-mă, nemişcată ca un păianjen. Mi-am coborât privirea o clipă şi, când m-am uitat din nou, dispăruse.
- Bună ziua! am strigat.
Am aşteptat câteva secunde şi, neprimind nici un răspuns, m-am îndreptat încet spre casă. O
piscină de formă ovală flanca faţada estică. De partea cealaltă se ridica o galerie de sticlă. Scaune din pânză de cort destrămată înconjurau piscina. O trambulină presărată cu iederă înainta peste întinderea unei ape întunecate. M-am apropiat de margine şi am constatat că era acoperită cu frunze moarte şi cu alge care se unduiau la suprafaţă. Îmi contemplam propriul reflex în apele piscinei când am băgat de seamă că o siluetă întunecată se distingea în spatele meu.
M-am întors brusc şi am dat peste un chip ascuţit şi posomorât care mă scruta neliniştit şi bănuitor.
- Cine sunteţi şi ce căutaţi aici?
- Mă numesc David Martin şi m-a trimis domnul avocat Valera, am improvizat eu.
Alicia Marlasca strânse din buze.
- Dumneavoastră sunteţi doamna Marlasca? Dona Alicia?
- Ce s-a întâmplat cu cel care vine dintotdeauna? întrebă ea.
Am înţeles că doamna Marlasca mă luase drept unul din stagiarii de la biroul lui Valera şi presupunea că am adus acte de semnat sau vreun mesaj din partea avocaţilor. Pentru o clipă, am cântărit posibilitatea de a adopta această identitate, dar ceva de pe chipul acelei femei mi-a spus că
ascultase suficiente minciuni la viaţa ei ca să mai accepte una în plus.
- Nu lucrez pentru birou, doamnă Marlasca. Motivul vizitei mele e unul particular. Mă întrebam dacă n-aţi avea câteva minute ca să vorbim despre una din fostele proprietăţi ale răposatului dumneavoastră soţ, don Diego.
Văduva păli şi îşi feri privirea. Se sprijinea într-un baston şi am văzut că în pragul galeriei era un scaun cu rotile, în care am presupus că îşi petrecea mai multă vreme decât prefera să recunoască.
- N-a mai rămas nici o proprietate a soţului meu, domnule...
- Martin.
- Băncile au luat tot, domnule Martin, tot mai puţin această casă, pe care, mulţumită sfaturilor domnului Valera, tatăl, am trecut-o pe numele meu. Restul l-au luat hienele...
- Mă refeream la casa cu turn, din strada Flassaders. Văduva oftă. După cum am socotit, trebuia să
fi avut între şaizeci şi şaptezeci şi cinci de ani. Ecoul a ceea ce pesemne fusese o frumuseţe uluitoare
abia dacă se risipise.
- Luaţi-vă gândul de la casa aceea. E un loc blestemat.
- Din păcate nu pot face asta. Locuiesc în ea.
Doamna Marlasca încruntă din sprâncene.
- Am crezut că nimeni nu vrea să locuiască acolo. A stat goală mulţi ani.
- Am închiriat-o cu ceva timp în urmă. Motivul vizitei mele este că, în cursul unor lucrări - de reamenajare, am găsit o serie de bunuri personale care cred că i-au aparţinut răposatului dumneavoastră soţ şi, presupun, şi dumneavoastră.
- Nimic din casa aceea nu-mi aparţine. Ceea ce aţi găsit i-o fi aparţinând femeii aceleia...
- Irene Sabino?
Alicia Marlasca zâmbi cu amărăciune.
- Ce vreţi să ştiţi de fapt, domnule Martin? Spuneţi-mi adevărul. N-aţi venit până aici ca să-mi înapoiaţi vechiturile răposatului meu soţ.
Ne-am privit în tăcere şi am ştiut că nu puteam şi nici nu voiam să o mint pe femeia aceea, sub nici o formă.
- Încerc să aflu ce i s-a întâmplat soţului dumneavoastră, doamnă Marlasca.
- De ce?
- Fiindcă am impresia că şi mie mi se întâmplă acelaşi lucru.
Casa Marlasca avea acea atmosferă de cimitir părăsit a caselor mari care trăiesc din absenţă şi din lipsă. Departe de zilele ei de bogăţie şi glorie, de vremuri când o armată de servitori o menţineau proaspătă şi plină de strălucire, casa era acum o ruină. Vopseaua de pe pereţi, desprinsă; dalele din pardoseală, smulse; mobilele, mâncate de frig şi umezeală; tavanele, căzute; iar covoarele mari, roase şi decolorate. Am ajutat-o pe văduvă să se aşeze în scaunul cu rotile şi, urmându-i indicaţiile, am condus-o până într-un salon de lectură în care mai rămăseseră doar câteva cărţi şi tablouri.
- A trebuit să vând majoritatea lucrurilor ca să supravieţuiesc, îmi explică văduva. Dacă n-ar fi fost avocatul Valera, care continuă să-mi trimită în fiecare lună o mică pensie pe socoteala biroului, n-aş fi ştiut unde să mă duc.
- Locuiţi aici singură? Văduva încuviinţă.
- Asta e casa mea. Singurul loc unde am fost fericită, cu toate că de atunci au trecut mulţi ani. Am trăit aici şi voi muri aici. Iertaţi-mă că nu v-am oferit nimic. De mult n-am mai avut nici o vizită şi nici nu mai ştiu să tratez musafirii. Doriţi ceai sau cafea?
- Nu vă deranjaţi, mulţumesc.
Doamna Marlasca zâmbi şi arătă spre fotoliul în care şedeam eu.
- Acela era preferatul soţului meu. Obişnuia să se aşeze acolo şi să citească până foarte târziu, în faţa focului. Eu mă aşezam uneori aici, lângă el, şi îl ascultam. Lui îi plăcea să-mi povestească
diverse lucruri, cel puţin atunci. Am fost tare fericiţi în casa asta...
- Ce s-a întâmplat?
