Am lăsat lingura în farfuria pe jumătate goală.
Nu i-am răspuns şi am continuat să vâslesc în supă cu lingura. Isabella nu-şi lua ochii de la mine.
- O cheamă Cristina, am zis eu. Şi nu sunt trist. Sunt bucuros pentru ea că s-a măritat cu prietenul meu cel mai bun şi o să fie tare fericită.
- Iar eu sunt regina din Saba.
- Tu ești o băgăcioasă.
- Îmi plăceţi mai mult aşa, când sunteţi cătrănit şi spuneţi adevărul.
- Atunci ia să vedem cum o să-ţi placă asta: du-te în camera ta şi lasă-mă naibii o dată în pace.
Încercă să zâmbească, însă când am întins mâna spre dânsa ochii i se umpluseră deja de lacrimi.
Luă farfuria mea şi pe a ei şi fugi spre bucătărie. Am auzit farfuriile căzând în chiuvetă şi, după
câteva secunde, uşa dormitorului ei închizându-se dintr-o lovitură. Am oftat şi am savurat paharul de vin care îmi rămăsese, o băutură excelentă adusă de la prăvălia părinţilor Isabellei. Apoi m-am dus până la uşa camerei ei şi am bătut uşor cu dosul degetelor. N-a răspuns, dar am auzit-o cum plânge cu sughiţuri. Am încercat să deschid uşa, însă fata o încuiase pe dinăuntru.
Am urcat în camera de lucru, care după trecerea Isabellei mirosea a flori proaspete şi părea cabina unui vas de croazieră de lux. Isabella aranjase toate cărţile, ştersese praful şi lăsase totul strălucitor şi de nerecunoscut. Bătrâna maşină Underwood părea o sculptură, iar literele de pe clape se puteau citi din nou fără dificultate. Un teanc de foi ordonate grijuliu era pe birou, cu rezumatele diferitelor texte şcolare de religie şi catehism, lângă corespondenţa zilei. Pe o tăviţă de cafea erau două ţigări de foi care emanau un parfum delicios. Erau marca Macanudos, unul din deliciile din Marea Caraibilor pe care un om de legătură din Tabacalera i le pasa clandestin tatălui Isabellei. Avea un gust intens, care te făcea să-ţi închipui că în suflarea ei călduţă se găseau toate aromele şi otrăvurile pe care un om şi le putea dori pentru a muri împăcat. M-am aşezat la birou şi am frunzărit scrisorile din ziua aceea. Le-am ignorat pe toate mai puţin una, din pergament ocru, scrisă cu acea caligrafie pe care aş fi recunoscut-o oriunde. Misiva noului meu editor şi protector, Andreas Corelli, mă convoca duminică după-amiaza sus, în turnul noului teleferic care străbătea portul Barcelonei.
Turnul San Sebastian se ridica la o sută de metri înălţime, într-un amestec de cabluri şi oţel care te lua cu ameţeală numai când aruncai o privire. Linia telefericului fusese inaugurată chiar în acel an, cu prilejul Expoziţiei Universale, care dăduse totul peste cap şi semănase Barcelona cu minunăţii.
Telefericul trecea pe deasupra danei portului, din acel prim turn până la un mare foişor central, cu aspect de Turn Eiffel, care slujea drept meridian şi de la care plecau cabinele suspendate în gol, în partea a doua a traseului, până la muntele Montjuic, unde era situată inima expoziţiei. Această minune a tehnicii promitea privelişti ale oraşului până atunci accesibile doar dirijabilelor, păsărilor de o anumită anvergură şi boabelor de grindină. Aşa cum vedeam eu lucrurile, omul şi pescăruşul nu fuseseră concepuţi ca să împartă acelaşi spaţiu aerian, şi de cum am pus piciorul în ascensorul care urca în turn am simţit cum stomacul mi se face ghem. Urcarea mi s-a părut infinită, iar huruitul acelei capsule de alamă, un exerciţiu de greaţă autentic.
L-am găsit pe Corelli privind pe una din ferestrele cu vedere spre dana portului şi spre întregul oraş, cu privirea pierdută în acuarelele cu pânze şi catarge care lunecau pe apă. Purta un costum de mătase albă şi se juca între degete cu o bomboană pe care, până la urmă, a înghiţit-o cu o voracitate lupească. Am tuşit semnificativ şi patronul s-a întors, zâmbind cu mulţumire.
- O privelişte minunată, nu crezi? întrebă Corelli. Am încuviințat, alb ca varul.
- Înălțimile îți dau emoții?
- Sunt un animal de suprafaţă, am răspuns menţinându-mă la o distanţă prudentă de fereastră.
- Mi-am permis să cumpăr bilete dus-întors, mă anunță el.
- Sunteţi foarte atent.
L-am urmat până la pasarela de acces la cabinele care plecau din turn şi rămâneau suspendate în gol, la aproape o sută de metri înălţime, pentru un timp care mi se părea o nebunie.
- Cum ţi-ai petrecut săptămâna, Martin?
- Citind.
Mă privi scurt.
- După expresia dumitale plictisită, bănuiesc că nu l-ai citit pe Alexandre Dumas.
- Mai degrabă o colecţie de universitari obtuzi şi învechiţi, cu stilul lor arid şi greoi.
- Aha, intelectuali! Şi dumneata voiai să angajez unul.
Oare de ce cu cât are cineva mai puţine de zis, cu atât o face în cel mai pompos şi mai pedant mod posibil? întrebă Corelli, Oare vor să amăgească lumea, sau pe sine?
- S-ar putea amândouă.
Patronul îmi înmână biletele şi îmi făcu semn să o iau înainte. I le-am întins lucrătorului care ţinea deschisă portiera cabinei. Am intrat fără entuziasm. Am hotărât să rămân în mijloc, cât mai departe de geamuri. Corelli zâmbea ca un copil entuziasmat.
- Poate că o parte din problema dumitale este că i-ai citit pe comentatori şi nu pe autorii comentaţi.
O eroare obişnuită, dar fatală atunci când cineva vrea să înveţe ceva util, observă Corelli.
Portierele cabinei se închiseră şi un zvâcnet brusc ne situă pe orbită. M-am apucat de o bară din metal şi am respirat adânc.
- Îmi închipui că nu tocmai savanţii şi teoreticienii sunt sfinţii la care vă închinaţi, am zis eu.
- Eu nu mă închin nici unui sfânt, prietene Martin, cu atât mai puţin celor care se canonizează pe ei
înşişi, sau între ei. Teoria este practica neputincioșilor. Sugestia mea este să te desparţi de enciclopedişti şi de recenziile lor şi să mergi la surse. Spune-mi, dumneata ai citit Biblia?
Am şovăit o clipă. Cabina ieşi în gol. M-am uitat spre pământ.
- Fragmente ici şi colo, presupun, am murmurat.
- Presupui. Ca mai toată lumea. Gravă eroare. Toată lumea ar trebui să citească Biblia. Şi s-o recitească. Credincioşi sau nu, n-are importanţă. Eu o recitesc cel puţin o dată pe an. E cartea mea preferată.
- Sunteți un credincios sau un sceptic? am întrebat.
- Sunt un profesionist. Şi dumneata la fel. Ceea ce credem sau nu este irelevant pentru realizarea muncii noastre. A crede sau a nu crede e un act de slăbiciune sufletească. Ştim sau nu ştim, şi cu asta basta.
