"«Poezia se scrie cu lacrimi, romanul cu sânge şi istoria cu apă de ploaie», zise cardinalul în timpce ungea cu otravă lama cuţitului în lumina candelabrului".
Candoarea studiată a acestor rânduri mi-a smuls un zâmbet şi mi-a înapoiat o bănuială ce nu încetase niciodată să-mi dea târcoale: poate că ar fi fost mai bine pentru toată lumea, mai ales pentru mine, ca Ignatius B. Samson să nu se fi sinucis niciodată şi ca David Martin să-i fi luat locul.
8
Se înnopta când am ieşit în stradă. Căldura şi umezeala îi îndemnaseră pe numeroşi locatari din cartier să-şi scoată scaunele în stradă, în căutarea unei brize care nu mai venea. M-am strecurat printre cercurile improvizate de persoane din faţa portalurilor şi de la colţurile de stradă şi m-am îndreptat spre Estacion de Francia, unde puteai găsi întotdeauna două sau trei taxiuri în aşteptare de pasageri. Am urcat în primul de la rând. Ne-a luat vreo douăzeci de minute să traversăm oraşul şi să
urcăm coasta muntelui pe care se găsea pădurea fantomatică a arhitectului Gaudi. Luminile casei lui Corelli se puteau vedea din depărtare.
- Nu ştiam că locuieşte cineva aici, zise şoferul. Imediat ce i-am plătit drumul, incluzând şi bacşişul, n-a pierdut nici o secundă şi a plecat în grabă mare. Am aşteptat câteva clipe înainte să sun, savurând tăcerea stranie care domnea în locul acela. Abia dacă mişca o frunză în pădurea care acoperea dealul din spatele meu. Un cer presărat cu stele şi nori parcă trasaţi cu penelul se întindea în toate părţile. Puteam auzi sunetul propriei mele respiraţii, al hainelor mele frecându-se în mers, al paşilor mei apropiindu-se de poartă. Am tras de sonerie şi am aşteptat.
Poarta s-a deschis câteva momente mai târziu. Un om cu privirea şi cu umerii căzuţi clătină din cap afirmativ dinaintea prezenţei mele şi îmi făcu semn să intru. Dichiseala lui sugera că era vorba de un soi de majordom sau servitor. N-a slobozit nici un sunet. L-am urmat de-a lungul coridorului pe care mi-l aminteam străjuit de portrete şi mi-a cedat trecerea spre marele salon din capăt, de unde se putea contempla întregul oraş din depărtare. Cu o plecăciune uşoară, m-a lăsat acolo singur şi s-a retras cu aceeaşi încetineală cu care mă însoţise. M-am dus până la ferestre şi m-am uitat printre perdeluţe, omorându-mi vremea în aşteptarea lui Corelli. Trecuseră vreo două minute când am băgat de seamă
că un individ mă observa dintr-un colţ al sălii. Era aşezat, complet nemişcat, într-un fotoliu între semiîntuneric şi lumina unui opaiţ care abia îi dezvăluia picioarele şi mâinile rezemate pe braţele fotoliului. L-am recunoscut după strălucirea ochilor care nu clipeau niciodată şi după reflexul opaiţului din broşa în formă de înger pe care o purta mereu la rever. Imediat ce mi-am oprit privirea asupra lui, s-a ridicat şi s-a apropiat cu paşi repezi, prea repezi, şi pe buze cu un zâmbet lupesc care mi-a îngheţat sângele în vine.
- Bună seara, Martin.
Am clătinat afirmativ din cap încercând să-i răspund la zâmbet.
- Iar te-am speriat, zise el. Îmi pare rău. Pot să-ţi ofer ceva de băut sau trecem direct la cină?
- Adevărul e că nu mi-e foame.
- E din cauza căldurii, fără îndoială. Dacă doreşti, putem merge în grădină şi stăm de vorbă acolo.
Majordomul cel tăcut făcu act de prezenţă şi se apucă să deschidă uşile care dădeau spre grădină, unde o potecă de lumânări fixate în farfurioare de cafea conducea către o masă albă din metal, cu două scaune aşezate faţă în faţă. Flacăra lumânărilor ardea drept în sus, fără a pâlpâi. Luna arunca o lumină slabă, albăstrie. Am luat loc, iar Corelli a făcut la fel, în timp ce majordomul ne turna două
pahare dintr-un recipient în care am presupus că era vin sau vreun fel de lichior pe care nu aveam intenţia să-l gust. La lumina acelei luni aflate în primul pătrar, Corelli mi s-a părut mai tânăr, iar trăsăturile chipului său mai ascuţite. Mă privea cu o intensitate ce friza voracitatea.
- Ceva te nelinişteşte, Martin.
- Presupun că aţi auzit de incendiu.
- Un sfârşit deplorabil şi, totuşi, corect ca justiţie poetică.
- Vi se pare just ca doi oameni să moară în felul ăsta?
- Un mod mai puţin crunt ţi s-ar părea mai acceptabil?
Justiţia e o afectare a persoanei, nu o valoare universală. Nu voi simula o consternare pe care n-o simt, şi presupun că nici dumneata n-o vei face, oricât de mult ai încerca. Dar, dacă preferi, păstrăm un minut de reculegere.
- Nu va fi necesar.
- Sigur că nu. E necesar doar atunci când n-ai de spus nimic valabil. Tăcerea face ca până şi proştii să pară deştepţi timp de un minut. Te mai preocupă şi altceva, Martin?
- Poliţia pare să creadă că am o legătură cu cele întâmplate. M-au întrebat de dumneavoastră.
Corelli încuviinţă cu nepăsare.
- Poliţia trebuie să-şi facă treaba ei, iar noi pe a noastră.
Eşti de acord să considerăm subiectul încheiat?
Am încuviinţat încetişor. Corelli zâmbi.
- Acum câteva momente, în timp ce te aşteptam, mi-am dat seama că dumneata şi cu mine am lăsat în suspensie o mică discuţie retorică. Cu cât mai repede ne descotorosim de ea, cu atât mai repede putem trece la subiect, zise el.
Mi-ar plăcea să încep prin a te întreba ce este pentru dumneata credinţa.
Am şovăit câteva clipe.
- N-am fost niciodată o persoană religioasă. Mai degrabă, decât să cred sau să nu cred, mă
îndoiesc. Îndoiala e credinţa mea.
- Foarte prudent şi foarte burghez. Dar trimiţând mingea mereu în afara terenului nu se câştigă
partida. Dumneata de ce crezi că, de-a lungul istoriei, credinţele de tot felul apar şi dispar?
- Nu ştiu. Presupun că din pricina unor factori sociali, economici sau politici. Staţi de vorbă cu cineva care n-a mai mers la şcoală de la zece ani. Istoria nu e punctul meu forte.
- Istoria e groapa de gunoi a biologiei, Martin.
- Cred că am lipsit la lecţia asta.
- Această lecţie nu se predă la şcoală, Martin. Această lecţie ne-o dau raţiunea şi observarea realităţii. Este o lecţie pe care nimeni nu vrea să o înveţe şi, ca atare, trebuie s-o analizăm ca să ne putem face bine treaba. Orice şansă de afacere porneşte de la incapacitatea altcuiva de a rezolva o problemă simplă şi inevitabilă.
- Vorbim de religie sau de economie?
- Alege dumneata terminologia.
- Dacă vă înţeleg bine, sugeraţi că credinţa, faptul de a crede în mituri, ideologii sau legende supranaturale e o consecinţă a biologiei.
- Nici mai mult, nici mai puţin.
- O viziune oarecum cinică, dacă e să vină din partea unui editor de texte religioase, am observat
eu.
- O viziune profesionistă şi nepărtinitoare, nuanţă Corelli.
Fiinţa omenească crede la fel cum respiră, pentru a supravieţui.
- Teoria asta vă aparţine?
- Nu e o teorie, e o statistică.
- Am impresia că trei sferturi din omenire, cel puţin, nu ar fi de acord cu această afirmaţie, am observat eu.
