Am încuviinţat.
- Grea dilemă... murmură librarul.
- Cum o da Domnul, am îndrăznit eu.
Sempere încuviinţă, dar am observat că ceva din toate acestea îl neliniștea şi prefera să schimbe subiectul.
- În sfârşit. Întâmplarea face că mi-ai picat la ţanc, fiindcă voiam să-ţi cer o favoare.
- S-a făcut.
- Te previn că n-o să-ţi placă.
- Dacă mi-ar plăcea, n-ar fi o favoare, ar fi o plăcere. Iar dacă favoarea e pentru dumneata, atunci se va împlini.
- De fapt, nu-i pentru mine. Eu ţi-o spun şi dumneata hotărăşti. Fără nici o obligaţie - de acord?
Sempere se rezemă de tejghea şi adoptă aerul narativ care îmi aducea atâtea amintiri din copilărie petrecute în acea prăvălie.
- E vorba de o fată, Isabella. Cred că are şaisprezece ani. Isteață foc. Vine mereu aici să-i împrumut cărți. Îmi spune că vrea să fie scriitoare.
- Parcă am mai auzit povestea asta, am zis eu.
- Întâmplarea face că, acum o săptămână, mi-a lăsat o povestire de-a ei, nu mare lucru, douăzeci sau treizeci de pagini, şi mi-a cerut părerea.
- Şi?
Sempere îşi coborî glasul, ca şi cum ceea ce tocmai îmi spunea era sub confidenţialitatea unei investigaţii judiciare preliminare.
- Magistrală. Mai bună decât nouăzeci şi nouă la sută din ce-am văzut publicat în ultimii douăzeci de ani.
- Sper să mă socoteşti şi pe mine printre cei unu la sută rămaşi, fiindcă altminteri o să-mi consider vanitatea călcată în picioare şi înjunghiată mişeleşte.
- Aici voiam să ajung. Isabella te adoră.
- Mă adoră? Pe mine?
- Da, ca şi cum ai fi Fecioara şi Pruncul Isus laolaltă. A citit Oraşul blestemaţilor de zece ori integral, iar când i-am dat Paşii cerului mi-a spus că dacă ar fi în stare să scrie o asemenea carte, ar putea muri liniştită.
- Asta îmi miroase a capcană.
- Ştiam eu că ai să te eschivezi.
- Nu mă eschivez. Încă nu mi-ai zis în ce constă favoarea.
- Imaginează-ţi.
Am oftat. Sempere plescăi din limbă.
- Ţi-am zis că n-o să-ţi placă.
- Cere-mi altceva.
- Nu trebuie decât să stai de vorbă cu ea. Să o încurajezi, să o sfătuieşti... să o asculţi, să îi citeşti ceva şi să o îndrumi. Nu-ţi va fi prea greu. Fata are mintea iute ca săgeata. O să-ţi placă de ea la
nebunie. O să vă împrieteniţi. Şi ea poate lucra ca ajutoarea dumitale.
- N-am nevoie de nici o ajutoare. Cu atât mai puţin de o necunoscută.
- Fleacuri. Şi, pe lângă asta, de cunoscut, o cunoşti deja.
Sau aşa zice dânsa. Spune că te cunoaşte de ani de zile, dar că în mod sigur nu-ţi aminteşti de ea.
Pe cât se pare, cei doi nenorociţi pe care-i are ca părinţi sunt convinşi că treaba asta cu literatura o va osândi să ajungă în iad sau să rămână fată bătrână în societate - şi cumpănesc dacă să o călugărească sau să o mărite cu vreun cretin care să-i facă opt copii şi s-o îngroape pe vecie printre tigăi şi oale. Dacă nu faci dumneata ceva ca s-o salvezi, e ca şi cum ai ucide-o.
- Nu dramatiza, domnule Sem pere.
- Uite, nu ţi-aş cere una ca asta fiindcă ştiu că, dumitale, chestia asta cu altruismul ţi se potriveşte aşa cum ţi s-ar potrivi să dănțuiești o horă, dar ori de câte ori o văd intrând aici şi uitându-se la mine cu ochişorii ăia inteligenţi şi plini de dorinţă, şi mă gândesc la viitorul care o aşteaptă, mi se rupe inima. Fata învaţă repede, Martin. Dacă îmi aminteşte de cineva, atunci îmi aminteşte de dumneata când erai mic.
Am oftat.
- Isabella şi mai cum?
- Gispert. Isabella Gispert.
- N-o cunosc. N-am auzit numele ăsta în viaţa mea. Vi s-a turnat o gogoaşă.
Librarul tăgădui în şoaptă.