Am ezitat o clipă înainte s-o accept.
- Nu folosiţi scara principală. Cum ieşiţi pe culoar, la capăt, pe stânga, e o uşă albastră care se deschide numai din partea asta şi care dă spre scara de incendiu. Ieşirea dă în străduţa din spate.
- Cum aş putea să vă mulţumesc?
- Aţi putea începe prin a nu mai pierde timpul. Aveţi cam treizeci de minute până când tot departamentul se va porni pe urmele dumneavoastră. Nu le irosiți, zise inspectorul.
Am luat cheia şi m-am îndreptat spre uşă, Înainte să ies, m-am întors pentru o clipă. Grandes se aşezase pe masă şi mă privea fără nici o expresie.
- Broşa aia cu îngerul, zise el arătându-şi spre rever.
- Da?
- V-am văzut-o la rever de când vă cunosc, zise el.
20
Străzile din Raval erau nişte tuneluri întunecate, punctate cu felinare pâlpâitoare care abia izbuteau să scrijelească bezna. Mi-au trebuit ceva mai mult de cele treizeci de minute acordate de inspectorul Grandes ca să descopăr că pe strada Cadena erau două spălătorii. În prima, un fel de hrubă aflată la capătul unor trepte care luceau din pricina aburului, lucrau doar copii cu mâinile învineţite de vopsea şi cu ochii gălbui. A doua, un adevărat rezervor de jeg şi duhoare de leşie, de-ţi venea greu să crezi că de acolo ar putea ieşi ceva curat, era condusă de o namilă de femeie care, la vederea câtorva bănuţi, n-a stat deloc pe gânduri şi a recunoscut că Maria Antonia Sanahuja lucra acolo şase după-amiezi pe săptămână.
- De data asta ce-a mai făcut? întrebă matroana.
- A primit o moştenire. Spuneţi-mi unde pot s-o găsesc şi poate vă pică ceva.
Matroana a râs, dar ochii i-au lucit de lăcomie.
- După câte ştiu, locuieşte la pensiunea "Santa Lucia", din strada Marques de Barbera. Cât a moştenit?
Am lăsat să cadă câţiva bănuţi pe tejghea şi am ieşit din puţul acela imund, fără să mă mai deranjez să răspund.
Pensiunea unde locuia Irene Sabino lâncezea într-o clădire sumbră, care părea împletită din oase dezgropate şi pietre de mormânt furate. Tăbliţele de pe cutia poştală de la poartă erau acoperite de rugină. La primele două etaje nu figura nici un nume. Etajul al treilea găzduia un atelier de croitorie şi confecţii cu numele bombastic "Textila Mediteraneană". Al patrulea şi ultimul era ocupat de pensiunea "Santa Lucia". O scară pe care abia încăpea o persoană urca în semiîntuneric, iar suflul canalelor de scurgere se strecura prin ziduri, rozând zugrăveala ca un acid. Am urcat patru etaje până
când am dat peste un palier înclinat, care ducea la o singură uşă. Am bătut cu pumnul şi imediat mi-a deschis un bărbat înalt şi slab ca un coşmar visat de El Greco.
- O caut pe Maria Antonia Sanahuja, i-am zis.
- Sunteţi doctorul? m-a întrebat el.
L-am împins într-o parte şi am intrat. Etajul era doar o îngrămădeală de camere înguste şi întunecate, înghesuite de o parte şi de cealaltă a unui culoar care se termina printr-un glasvand plasat în dreptul unui luminator. Duhoarea care urca pe ţevi impregna atmosfera. Bărbatul care mi-a deschis uşa rămăsese în prag, privindu-mă nedumerit. Am bănuit că era un chiriaş.
- Care-i camera ei? am întrebat.
M-a privit în tăcere, impenetrabil. Am scos revolverul şi i l-am arătat. Fără să-şi piardă
seninătatea, omul mi-a arătat ultima uşă de pe coridor, aflată lângă fereastra luminatorului. M-am dus până acolo şi, când am descoperit că uşa e închisă, am început să forţez broasca. Ceilalţi chiriaşi scoseseră capul pe culoar, un cor de suflete uitate, pe care parcă nu le mai atinsese lumina soarelui de ani de zile. Mi-am amintit de zilele mele de mizerie, de la pensiunea donei Carmen, şi mi-am zis că fostul meu domiciliu parcă era noul Hotel Ritz în comparaţie cu purgatoriul acela mizerabil, unul printre atâtea altele din stupul Ravalului.
- Duceţi-vă înapoi în camerele voastre, am zis.
Nimeni n-a dat semne că m-ar fi auzit. Am ridicat mâna, arătându-le arma. Imediat, toţi au intrat în camerele lor ca nişte rozătoare speriate, cu excepţia domnului cu înfăţişarea tristă şi deşirată. Mi-am concentrat din nou atenţia asupra uşii.
- A închis pe dinăuntru, mi-a explicat chiriaşul. A stat acolo toată după-amiaza.
Un miros care m-a dus cu gândul la migdale amare se strecura pe sub uşă. Am bătut cu pumnul de mai multe ori, fără să obţin nici un răspuns.
- Proprietara are paspartu, îmi zise chiriaşul. Dacă vreţi să aşteptaţi... Cred că revine curând.
Drept răspuns, m-am tras într-o parte a coridorului şi m-am năpustit cu toate puterile în uşă.
Broasca a cedat la al doilea asalt. De cum m-am pomenit în cameră, m-a izbit duhoarea aceea acră şi greţoasă.
- Dumnezeule, murmură chiriaşul în spatele meu.
Fosta vedetă de pe bulevardul Parallel zăcea pe un pat mizerabil, palidă şi acoperită de sudoare.
Avea buzele negre şi, când m-a văzut, a zâmbit. Mâinile ei strângeau cu putere flaconul cu otravă. Îl golise până la ultima picătură. Damful răsuflării ei, a sânge şi fiere, umplea încăperea. Chiriaşul şi-a acoperit nasul şi gura cu mâna şi s-a retras până pe culoar. Am privit-o pe Irene Sabino cum se zvârcoleşte în timp ce otrava o rodea pe dinăuntru. Moartea nu se grăbea.
- Unde-i Marlasca?
M-a privit printre lacrimi de agonie.
- De-acum nu mai avea nevoie de mine, zise ea. Nu m-a iubit niciodată.
Vocea îi era aspră şi frântă. A apucat-o o tuse seacă, ce i-a smuls din piept un sunet sfâşiat, iar o secundă mai târziu un lichid închis la culoare i s-a ivit printre dinţi. Irene Sabino mă privea în timp ce se agăţa de ultima ei suflare de viaţă. Mi-a luat mâna şi mi-a strâns-o cu putere.
- Eşti blestemat, la fel ca el.
- Ce pot să fac?
Tăgădui încetişor. Încă un acces de tuse i-a scuturat pieptul. Capilarele ochilor ei plesneau şi o reţea de firicele sângerii îi înainta către pupile.
