- Nu ştiu unde este.
- Minţiţi.
- Eu v-am zis că nu va folosi la nimic să vă spun adevărul, i-am răspuns.
- În afară de faptul că m-aţi făcut să pic de fraier fiindcă am vrut să vă ajut.
- Asta încercaţi să faceţi, domnule inspector? Să mă ajutaţi?
- Da.
- Atunci verificaţi tot ce v-am spus. Găsiţi-i pe Marlasca şi pe Irene Sabino.
- Superiorii mei mi-au acordat douăzeci şi patru de ore cu dumneavoastră. Dacă până atunci nu le-o aduc pe Cristina teafără, sau cel puţin în viaţă, îmi vor lua cazul şi îl vor da lui Marcos şi Castelo, care de mult aşteaptă ocazia să arate ce pot, şi nu o vor irosi.
- Atunci, nu vă mai pierdeţi vremea. Grandes pufni, dar încuviinţă.
- Sper că ştiţi ce faceţi, domnule Martin.
19
Am socotit că trebuia să fie cam ora nouă dimineaţa când inspectorul Victor Grandes m-a lăsat închis în sala aceea, doar în compania termosului cu cafea rece şi a pachetului de ţigări. Şi-a postat un om la uşă şi l-am auzit ordonând să nu fie lăsat să treacă nimeni, sub nici un motiv. La cinci minute după plecarea lui, am auzit cum cineva bate la uşă şi am recunoscut faţa sergentului Marcos, conturată în dreptul ferestruicii cu geam. Nu-i puteam auzi cuvintele, însă caligrafia buzelor lui nu lăsa loc de îndoială :
Pregăteşte-te, nenorocitule.
Mi-am petrecut restul dimineţii aşezat pe pervaz, contemplând cum oamenii care se credeau liberi treceau, dincolo de gratii, fumând şi mâncând cubuleţe de zahăr, cu aceeaşi plăcere cu care îl văzusem pe patron, nu o dată. Oboseala, ori poate doar reculul disperării, m-au ajuns la amiază şi m-am întins pe jos, cu faţa la perete. Am adormit în mai puţin de un minut. Când m-am trezit, sala era în semiîntuneric. Se înnoptase şi lumina gălbuie a felinarelor de pe Via Layetana desena pe tavanul încăperii umbre de automobile şi tramvaie. M-am ridicat. Frigul pardoselii îmi pătrunsese în toţi muşchii, şi m-am apropiat de un radiator din colţ, care era mai îngheţat decât mâinile mele.
În clipa, aceea, am auzit uşa sălii deschizându-se în spatele meu şi m-am întors. Inspectorul mă
privea din prag. La un semnal al lui Grandes, unul din oamenii lui a aprins lumina din sală şi a închis uşa. Lumina aspră şi metalică m-a izbit în ochi, orbindu-mă pentru moment. Când i-am deschis, am dat peste un inspector care arăta aproape la fel de rău ca mine.
- Aveţi nevoie să mergeţi la baie?
- Nu. Profitând de circumstanţe, am hotărât să mă piş pe mine şi să mă antrenez pentru când mă
veţi trimite în camera groazei, ţinută de inchizitorii Marcos şi Castelo.
- Mă bucur că nu v-aţi pierdut simţul umorului. O să aveţi nevoie de el. Luaţi loc.
Ne-am reluat poziţiile din urmă cu câteva ore şi ne-am privit în tăcere.
- Am verificat detaliile povestirii dumneavoastră.
- Şi?
- De unde vreţi să încep?
- Dumneavoastră sunteţi poliţistul.
- Mai întâi am vizitat clinica doctorului Trias din strada Muntaner. A fost o vizită scurtă. Doctorul Trias a murit acum doisprezece ani şi, de opt ani încoace, cabinetul îi aparţine unui dentist pe nume Bernat Llofriu, care, e de prisos să mai spun, n-a auzit niciodată de dumneavoastră.
- Imposibil.
- Aşteptaţi, fiindcă partea cea mai bună abia urmează.
După ce am plecat de acolo, am trecut pe la sediul central al Băncii Hispano Colonial. Decoraţiuni interioare impresionante şi un serviciu impecabil. Mi-a venit chef să deschid un carnet de economii.
Acolo am putut să aflu că n-aţi avut niciodată vreun cont deschis la ei, că n-au auzit niciodată de nimeni cu numele de Andreas Corelli şi că, în prezent, nu există nici un client care să aibă un cont în valută în valoare de o sută de mii de franci francezi. Pot continua?
Am strâns din buze, dar am încuviinţat.
- Următoarea mea oprire a fost la biroul răposatului avocat Valera. Acolo am putut constata că, într-adevăr, aveţi un cont, însă nu la Banco Hispano Colonial, ci la Banco de Sabadell, de la care aţi transferat fonduri către conturile avocaţilor, în valoare de două mii de pesetas, acum vreo șase luni.
- Nu vă înţeleg.
- E foarte simplu. Dumneavoastră l-aţi angajat pe Valera anonim, sau aşa credeaţi, fiindcă băncile au o memorie de elefant şi, odată ce au văzut cum le zboară o centimă, nu mai uită niciodată. Vă
mărturisesc că, pe atunci, începusem deja să dau de gustul chestiunii şi am hotărât să fac o vizită la atelierul de sculpturi funerare "Sanabre şi Fiii".
- Să nu-mi spuneţi că n-aţi văzut îngerul...
- L-am văzut, l-am văzut. Impresionant. Ca şi scrisoarea semnată cu mâna dumneavoastră şi datată
acum trei luni, prin care aţi comandat lucrarea, ca şi chitanţa de plată anticipată pe care bunul Sanabre o păstra în registrele lui. Un om încântător şi mândru de munca sa. Mi-a spus că e capodopera lui, că a primit o inspiraţie divină.
- Nu l-aţi întrebat de banii pe care i-a plătit Marlasca acum douăzeci şi cinci de ani?
- Ba da. A păstrat chitanţele. În contul lucrărilor de îmbunătăţire, întreținere si renovare a cavoului familiei.