fiu poftit.
- Anunţă-l pe domnul avocat, i-am zis. Acum. Secretara mă privi, palidă.
- Domnul Valera nu-i aici".
Am luat-o de braţ şi am împins-o până în biroul avocatului.
Luminile erau aprinse, dar nici urmă de Valera. Secretara plângea cu sughiţuri, terorizată, şi mi-am
dat seama că îmi înfipsesem degetele în braţul ei. I-am dat drumul şi a făcut câţiva paşi înapoi.
Tremura. Am suspinat şi am încercat să schiţez un gest liniştitor, care n-a făcut altceva decât să
scoată în evidenţă revolverul, care-mi ieşea de sub cureaua de la pantaloni.
- Vă rog, domnule Martin... Vă jur că domnul Valera nu-i aici.
- Te cred. Linişteşte-te. Nu vreau decât să stau de vorbă cu el. Atâta tot.
Secretara încuviinţă. I-am zâmbit.
- Fii amabilă, pune mâna pe telefon şi sună-l acasă, i-am cerut eu.
Secretara ridică telefonul şi îi murmură operatoarei numărul avocatului. Când primi legătura, îmi întinse receptorul.
- Bună seara, am aruncat eu.
- Domnule Martin, ce surpriză nefericită, zise Valera de la celălalt capăt al firului. Pot să ştiu ce căutaţi în biroul meu la ora asta târzie, în afară că-mi terorizaţi angajaţii?
- Regret deranjul, domnule avocat, dar trebuie neapărat să dau de clientul dumneavoastră Andreas Corelli, şi sunteţi singurul care mă poate ajuta.
O tăcere lungă.
- Mă tem că vă înşelaţi, domnule Martin. Nu vă pot ajuta.
- Speram să pot rezolva problema în mod amiabil, domnule Valera.
- N-aţi înţeles. Eu nu-l cunosc pe domnul Corelli.
- Poftim?
- Nu l-am văzut niciodată şi n-am vorbit cu el niciodată, aşa încât n-aş putea şti unde să-l găsesc.
- Vă amintesc că el v-a angajat să mă scoateţi de la Poliţie.
- Am primit o scrisoare cu două săptămâni înainte şi un cec din partea lui, spunându-ne că sunteţi un asociat de-al lui, că inspectorul Grandes vă presează, iar noi să ne ocupăm de apărarea dumneavoastră în caz de nevoie. Odată cu scrisoarea a venit şi plicul pe care ne-a cerut să vi-l înmânăm personal. Eu n-am făcut decât să încasez cecul şi să le cer oamenilor mei de legătură din Poliţie să mă anunţe dacă eraţi adus acolo. Aşa s-a întâmplat şi, după cum vă amintiţi prea bine, mi-am respectat partea mea de înţelegere şi v-am scos de la Poliţie ameninţându-l pe Grandes cu o ploaie de necazuri dacă nu binevoieşte să vă înlesnească punerea în libertate. Nu cred că vă puteţi plânge de serviciile noastre.
De data asta, tăcerea a fost a mea.
- Dacă nu mă credeţi, rugaţi-o pe domnişoara Margarita să vă arate scrisoarea, adăugă Valera.
- Dar tatăl dumneavoastră? l-am întrebat.
- Tatăl meu?
- Tatăl dumneavoastră şi Marlasca au avut de-a face cu Corelli. El trebuia să ştie ceva...
- Vă asigur că tatăl meu nu a avut de-a face niciodată în mod direct cu acest domn Corelli. De toată
corespondenţa lui, dacă a existat, fiindcă în arhivele biroului nu se găseşte nici un indiciu, se ocupa răposatul domn Marlasca, personal. De fapt, fiindcă tot mă întrebaţi, vă pot spune că tatăl meu a ajuns să se îndoiască de existenţa respectivului domn Corelli, mai ales în ultimele luni de viaţă ale domnului Marlasca, atunci când acesta a început să stea de vorbă, ca să zic aşa, cu femeia aceea.
- Care femeie?
- Artista de revistă.
- Irene Sabino?
L-am auzit suspinând, iritat.
- Înainte de a muri, domnul Marlasca a lăsat un fond de capital sub administrarea şi tutela biroului, de unde trebuiau să se efectueze o serie de plăţi către un cont pe numele lui Juan Corbera şi Maria Antonia Sanahuja.
Jaco şi Irene Sabino, mi-am zis în sinea mea. - De cât era fondul?
- Era un depozit în valută. Parcă îmi amintesc că erau cam o sută de mii de franci francezi.
- A zis Marlasca de unde a scos banii ăştia?
- Noi suntem un birou de avocatură, nu de detectivi particulari. Firma noastră n-a făcut decât să
