S-a ridicat şi a contemplat înserarea care se lăsa peste oraş.
- Ar trebui să te porneşti la drum, zise el. Du-te în garaj şi ia o maşină. Pe care-o vrei. Eu mă duc să văd dacă am ceva bani peşin. Am încuviinţat şi am luat paltonul. Am ieşit în grădină şi m-am îndreptat spre garajele Vilei Helius. Acestea adăposteau două automobile strălucitoare ca nişte caleşti regale. L-am ales pe cel mai mic şi mai discret, un Hispano-Suiza negru, care părea să nu fi
ieşit de acolo mai mult de două sau trei ori şi încă mirosea a nou. M-am urcat la volan şi am pornit motorul. Am scos maşina din garaj şi am aşteptat în curtea interioară. A trecut un minut şi, văzând că
don Pedro nu mai ieşea, am coborât din maşină lăsând motorul pornit. Am intrat din nou în casă
pentru a-mi lua rămas-bun de la el şi să-i spun să nu-şi facă griji din pricina banilor, fiindcă o să mă
descurc. Trecând prin hol, mi-am amintit că lăsasem arma acolo, pe măsuţă. Când m-am dus s-o iau, nu mai era.
- Don Pedro!
Uşa care dădea spre sală era întredeschisă. Am ajuns în prag şi l-am văzut în mijlocul încăperii.
Şi-a dus la piept revolverul tatii şi şi-a potrivit ţeava în dreptul inimii. Am alergat spre el, dar zgomotul împuşcăturii mi-a acoperit strigătele. Arma i-a căzut din mână. Trupul i s-a lipit de perete şi a lunecat încet până jos, lăsând pe marmură o dâră stacojie, Am căzut în genunchi lângă el şi l-am ţinut în braţe. Împușcătura îi făcuse în haine o gaură fumegândă din care ţâşnea năvalnic un sânge gros şi închis la culoare. Don Pedro mă privea ţintă în ochi, în timp ce zâmbetul i se umplea de sânge, iar trupul înceta să-i mai tremure şi cădea doborât, mirosind a praf de puşcă şi a mizerie.
23
M-am întors la maşină şi am urcat înăuntru, cu mâinile mânjite de sânge pe volan. Abia mai puteam respira. Am aşteptat un minut, apoi am coborât frâna de mână. Amurgul acoperise cerul cu un giulgiu roşu, sub care pulsau luminile oraşului. Am pornit în josul străzii, lăsând în urmă silueta Vilei Helius, sus pe deal. Când am ajuns pe bulevardul Pearson m-am oprit şi m-am uitat în oglinda retrovizoare.
O maşină întorcea de pe o străduţă ascunsă şi se plasa la vreo cincizeci de metri. Nu avea luminile aprinse. Victor Grandes.
Am continuat pe bulevardul Pedralbes la vale, până când am trecut de marele balaur din fier forjat care străjuia poarta de la proprietatea Guell. Maşina inspectorului Grandes era tot acolo, la vreo sută
de metri. Ajungând pe Diagonal, am cotit-o la stânga, spre centrul oraşului. Circulau puţine maşini şi Grandes m-a urmărit fără dificultate, până când am hotărât să întorc la dreapta, sperând să-l pierd pe străduţele înguste care porneau de pe Las Corts. Inspectorul îşi dăduse deja seama că prezenţa lui nu mai era un secret şi aprinsese farurile, reducând distanţa. Timp de douăzeci de minute, am lăsat în urmă un număr de străzi şi de tramvaie. M-am strecurat printre omnibuze şi automobile, dar farurile lui Grandes erau mereu după mine, neslăbindu-mă o clipă. Curând, în faţă mi-a răsărit muntele Montjuic, Marele palat al Expoziţiei Universale şi rămăşiţele celorlalte pavilioane fuseseră închise de numai două săptămâni, dar se profilau deja în ceaţa amurgului ca nişte ruine ale unei mari civilizaţii uitate. Am intrat pe marele bulevard care urca spre cascada de lumini fantomatice şi focuri aparente a fântânilor din Expoziţie şi am accelerat cât permitea motorul. Pe măsură ce urcam şoseaua care înconjura muntele şerpuind spre Stadionul Olimpic, Grandes a câştigat teren, până când i-am putut distinge limpede faţa în oglinda retrovizoare. Pentru o clipă, m-am simţit tentat să o apuc pe şoseaua care urca până la castelul militar din vârful muntelui, însă de acolo chiar nu mai aveam nici o ieşire. Singura mea speranţă era să ajung de partea cealaltă a muntelui, care dădea spre mare, şi să
dispar pe unul din cheiurile din port. Pentru asta trebuia să măresc viteza pentru a câştiga ceva timp.
Grandes era acum la vreo cincisprezece metri în spatele meu. Marile balustrade de la Miramar se zăreau în faţă, în timp ce oraşul se întindea sub noi. Am tras frâna de mână din toate puterile şi l-am lăsat pe Grandes să se izbească de automobilul Hispano-Suiza. Impactul ne-a târât pe amândoi vreo douăzeci de metri, ridicând o jerbă de scântei peste şosea. Am dat drumul la frână şi am înaintat o scurtă bucată de drum. În timp ce Grandes încerca să recapete controlul volanului, am dat înapoi, accelerând la limită. Când Grandes şi-a dat seama ce fac, era prea târziu. L-am ciocnit cu forţa unei caroserii şi a unui motor oferite de cea mai selectă firmă auto din oraş, cu mult mai solide decât cele pe care se bizuia el. Forţa şocului l-a zguduit în interiorul cabinei şi i-am putut vedea capul lovindu-se de parbriz şi făcându-l ţăndări. Un fum alb s-a ridicat de sub capota maşinii şi farurile i s-au stins.
Am călcat acceleratorul şi i-am dat bătaie, lăsându-l în urmă şi îndreptându-mă spre foişorul de la Miramar. După câteva secunde, am băgat de seamă că ciocnirea turtise bara din spate peste pneu, care acum se învârtea frecându-se cu metalul. Mirosul de cauciuc ars a umplut cabina. După încă
douăzeci de metri, pneul a explodat şi maşina a început să înainteze în zigzag, până când s-a oprit, învăluită într-un nor de fum negru. Am părăsit automobilul şi m-am uitat spre locul unde rămăsese maşina lui Grandes. Inspectorul se târa afară din cabină, ridicându-se anevoie. M-am uitat în jur.
Staţia telefericului care trecea peste portul oraşului de pe muntele Montjuic până la turnul San
Sebastian se găsea la vreo cincizeci de metri. Am distins silueta cabinelor suspendate de cabluri lunecând peste stacojiul amurgului, şi am alergat într-acolo.
Unul dintre angajaţii de la teleferic se pregătea să închidă uşile clădirii când m-a văzut că mă
apropiam în goana mare. Mi-a ţinut uşa deschisă şi a făcut un semn spre interior.
- E ultima cursă pe ziua de azi, a anunţat el. Ar fi bine să vă grăbiţi.
Ghişeul era pe punctul de a se închide când am cumpărat ultimul bilet al zilei şi m-am grăbit să mă
alătur unui grup de patru persoane care aşteptau lângă cabină. Nu mi-am dat seama cum erau îmbrăcaţi până când angajatul nu a deschis portiera şi i-a invitat să intre. Erau preoţi.
- Telefericul a fost construit pentru Expoziţia Universală şi e dotat cu cele mai mari cuceriri ale tehnicii. Siguranţa lui e garantată în orice moment. Imediat ce începe cursa, această uşă de siguranţă, care se poate deschide numai din afară, va fi blocată pentru a evita accidentele sau, Doamne fereşte, încercările de sinucidere. Sigur că, în cazul eminenţelor voastre, nu-i nici un pericol...
- Tinere, l-am întrerupt eu, poţi să grăbeşti ceremonialul, că se lasă noaptea?
Angajatul îmi adresă o privire ostilă. Unul din preoţi observă petele de sânge de pe mâinile mele şi îşi făcu semnul crucii. Angajatul îşi continuă peroraţia.
- Veţi călători pe cerul Barcelonei, la o altitudine de circa şaptezeci de metri, peste apele portului, bucurându-vă de priveliştile cele mai extraordinare ale întregului oraş, care până acum nu s-au aflat decât la îndemâna rândunelelor, a pescăruşilor şi a altor fiinţe pe care Cel de Sus le-a înzestrat cu pene. Călătoria durează zece minute şi face două opriri, prima în turnul central din port, sau, cum îmi place mie să-l numesc, turnul Eiffel al Barcelonei, sau turnul San Jairoe, iar a doua şi ultima în turnul San Sebastian. Ca să n-o mai lungesc, le urez eminenţelor voastre o cursă fericită şi vă asigur încă o dată de dorinţa companiei noastre de a vă revedea la bordul telefericului din portul Barcelonei şi cu alte ocazii.
Am urcat primul în cabină. Angajatul întinse mâna dinaintea celor patru preoţi, aşteptând un bacşiş
care nu i-a mai parvenit. Vizibil decepţionat, a închis portiera trântind-o şi s-a răsucit pe călcâie, gata să învârtă maneta şi să pornească. Inspectorul Victor Grandes îl aştepta de partea cealaltă, într-o stare deplorabilă, dar zâmbitor, cu legitimaţia în mână.
Angajatul i-a deschis portiera şi Grandes a intrat în cabină, salutându-i din cap pe preoţi şi făcându-mi cu ochiul. Câteva secunde mai târziu, pluteam împreună în gol.
Cabina s-a ridicat din clădirea terminalului spre marginea muntelui. Preoţii s-au bulucit toţi într-o parte, evident dispuşi să se bucure de priveliştile amurgului deasupra Barcelonei şi să ignore problema dubioasă care ne reunise acolo pe Grandes şi pe mine, oricare ar fi fost aceasta.
Inspectorul s-a apropiat încet şi mi-a arătat arma pe care o ţinea în mână. Nişte nori mari şi roşii pluteau peste apele din port. Cabina telefericului a pătruns într-unul din ei şi, pentru o clipă, parcă
ne-am scufundat într-un lac de foc.
- Aţi mai urcat vreodată? m-a întrebat Grandes. Am încuviinţat.
- Fetiţei mele îi place la nebunie. O dată pe lună mă roagă să facem traseul dus-întors. Cam scump, dar merită.
- Cu cât vă plăteşte bătrânul Vidal ca să mă vindeţi, cu siguranţă o să vă puteţi aduce fetiţa în fiecare zi, dacă aveţi chef. Am o simplă curiozitate. Ce preţ a pus pe mine?
Grandes zâmbi. Cabina a ieşit din norul cel mare şi stacojiu şi am rămas suspendaţi deasupra
danei portului, în timp ce luminile oraşului se împrăştiau peste apele întunecate.
