- Ce fel de loc e ăsta? întrebă ea.
Am luat-o de mână şi, încet, am condus-o pe restul traseului, până când am ajuns în sala cea mare, care adăpostea intrarea.
- Bine ai venit în Cimitirul Cărţilor Uitate, Isabella. Isabella şi-a ridicat privirea spre cupola de sticlă şi s-a pierdut în acea privelişte neverosimilă de fascicule de lumină albă care ciuruiau un Babei de tuneluri, pasarele şi punţi întinse spre măruntaiele acelei catedrale făcute din cărţi.
- Locul ăsta e un mister. Un sanctuar. Fiecare volum, fiecare carte pe care o vezi, are suflet.
Sufletul celui care a scris-o, şi sufletul celor care au citit-o, care au trăit-o şi care au visat-o. Ori de câte ori o carte trece în mâinile altcuiva, ori de câte ori cineva îşi plimbă privirea prin paginile sale, spiritul ei creşte şi se întăreşte. În locul ăsta, cărţile de care nimeni nu-şi mai aminteşte, cărţile care s-au pierdut în timp, trăiesc pentru totdeauna, aşteptând să ajungă în mâinile unui nou cititor, ale unui nou spirit...
Mai târziu, am lăsat-o pe Isabella să aştepte la intrarea în labirint şi am intrat singur în tuneluri, ducând cu mine manuscrisul acela blestemat, pe care nu avusesem curaj să-l distrug. Am nădăjduit că
paşii mă vor călăuzi aşa încât să găsesc locul unde trebuia să-l îngrop pentru totdeauna. Am cotit-o
de mii de ori, până când am crezut că m-am pierdut. Apoi, când am avut certitudinea că străbătusem acelaşi drum de zece ori, m-am pomenit la intrarea săliţei în care dădusem peste propria mea imagine, în acea mică oglindă în care privirea omului în negru era mereu prezentă. Am zărit un gol între două cotoare din piele neagră şi, fără a mai sta pe gânduri, am vârât acolo mapa patronului. Mă
pregăteam să părăsesc acel loc, când m-am întors şi m-am apropiat din nou de raft. Am luat volumul lângă care lăsasem manuscrisul şi l-am deschis. Mi-a fost de ajuns să citesc două fraze ca să simt din nou râsul acela întunecat în spatele meu. Am pus cartea la locul ei şi am luat alta, la întâmplare, pe care am răsfoit-o rapid. Am luat încă una şi încă una, şi tot aşa, până când am examinat câteva duzini din volumele care populau sala, şi am constatat că toate conţineau diferite grafii ale aceloraşi cuvinte, că aceleaşi imagini le întunecau şi că aceeaşi poveste se repeta în ele, ca un pas de deux într-o galerie de oglinzi infinită. Lux Aeterna.
Când am ieşit din labirint, am găsit-o pe Isabella aşteptându-mă aşezată pe una din trepte, în mână
cu cartea pe care şi-o alesese. M-am aşezat lângă ea şi Isabella şi-a rezemat capul pe umărul meu.
- Mulţumesc că m-aţi adus aici, zise ea.
Am înţeles atunci că nu voi mai vedea niciodată locul acela, că eram condamnat să-l visez şi să-i sculptez amintirea în memorie, ştiindu-mă norocos fiindcă putusem să-i străbat culoarele şi să-i ating în trecere secretele. Am închis ochii şi, pentru o clipă, am lăsat acea imagine să mi se întipărească în minte pentru totdeauna. Apoi, neîndrăznind să mai privesc o dată, am luat-o de mână pe Isabella şi m-am îndreptat spre ieşire, lăsând în urmă pentru totdeauna Cimitirul Cărţilor Uitate.
Isabella m-a însoţit până pe cheiul unde aştepta vaporul care urma să mă ducă departe de acel oraş
şi de tot ce cunoscusem până atunci.
- Cum spuneaţi că-l cheamă pe căpitan? întrebă Isabella.
- Caron.
- Nu văd ce-i de râs.
Am îmbrăţişat-o pentru ultima dată şi am privit-o în ochi, în tăcere. Pe drum, ne înţeleseserăm că
nu vor fi gesturi de rămas-bun, nici cuvinte solemne, nici promisiuni de îndeplinit. Când clopotele de la Santa Maria del Mar au bătut miezul nopţii, am urcat la bord. Căpitanul Olmo mi-a urat bun-venit şi s-a oferit să mă conducă până la cabina mea. I-am spus că prefer să aştept. Echipajul a dezlegat odgoanele şi, încet, vasul s-a desprins de chei. M-am postat la pupa, contemplând oraşul care se îndepărta într-o maree de lumini. Isabella a rămas acolo, nemişcată, privind spre ochii mei, până
când cheiul s-a pierdut în beznă şi marele miraj al Barcelonei s-a scufundat în apele negre. Una câte una, luminile oraşului s-au stins în depărtare şi am ştiut că începusem să-mi amintesc.
Epilog
1945
Au trecut cincisprezece ani lungi din acea noapte, când am fugit pentru totdeauna din oraşul blestemaţilor. Pentru mult timp, existenţa mea a fost una a absenţelor, fără alt nume şi fără altă
prezenţă decât acelea ale unui străin pribeag. Am avut o sută de nume şi tot atâtea meserii, dar nici unul dintre ele nu-mi aparţine.
Am dispărut în oraşe infinite şi în sate atât de mici încât, acolo, nimeni nu mai avea nici trecut, nici viitor. Nicăieri nu m-am oprit mai mult decât era necesar. Mai degrabă mai devreme decât mai târziu, fugeam din nou, pe neaşteptate, lăsând doar vreo două cărţi vechi şi haine la mâna a doua, în nişte odăi lugubre unde timpul n-avea milă şi amintirea ardea. N-am avut altă memorie decât incertitudinea. Anii m-au învăţat să trăiesc în trupul unui străin care nu ştia dacă a săvârşit acele crime al căror miros încă şi-l mai putea simţi pe mâini, dacă şi-a pierdut minţile şi era osândit să
rătăcească prin lumea cuprinsă de flăcări pe care o închipuise în schimbul câtorva bănuţi şi a făgăduielii că va înşela o moarte care acum i se părea cea mai dulce răsplată. De multe ori m-am întrebat dacă glonţul pe care inspectorul Grandes mi l-a tras în inimă chiar a străbătut paginile acelei cărţi, dacă nu cumva eu am fost cel care a murit în acea cabină suspendată în văzduh.
În anii mei de pribegie, am văzut cum infernul promis în paginile pe care le-am scris pentru patron prindea viaţă pe unde treceam. De o mie de ori am fugit de propria mea umbră, mereu privind în spate, mereu aşteptându-mă să dau peste ea la un colţ de stradă, pe trotuarul celălalt sau lângă pat, în ceasurile interminabile dinaintea zorilor. N-am permis niciodată nimănui să mă cunoască îndeajuns ca să mă întrebe de ce nu îmbătrânesc niciodată, de ce nu-mi apar riduri pe faţă, de ce imaginea mea din oglindă era aceeaşi din noaptea în care am lăsat-o pe Isabella pe cheiul din Barcelona, şi nu mai în vârstă, câtuşi de puţin.
A fost un timp când am crezut că am epuizat toate ascunzătorile din lume. Eram atât de sătul să-mi fie frică, să trăiesc şi să mor din amintiri, încât m-am oprit acolo unde se termina uscatul şi începea un ocean care, ca şi mine, se trezeşte în zori la fel ca în ziua dinainte, şi mi-am dat drumul să cad.
Azi se împlineşte un an de când am ajuns aici şi mi-am reluat numele şi meseria. Am cumpărat coliba asta veche de pe plajă, un adăpost pe care-l împart cu cărţile lăsate de fostul proprietar şi cu o maşină de scris despre care aş vrea să cred că ar putea fi tot cea cu care am scris sute de pagini de care nu voi şti niciodată dacă cineva îşi mai aminteşte. De la fereastră, văd o mică platformă din lemn care înaintează spre mare şi, legată la capătul ei, luntrea pe care am cumpărat-o odată cu casa, o bărcuţă îngustă şi uşoară cu care, din când în când, ies să navighez până unde începe reciful şi coasta aproape că nu se mai zăreşte.
Nu mai scrisesem până când am ajuns aici. Prima oară când am strecurat o pagină în maşina de scris şi am pus mâinile pe claviatură m-am temut că nu voi fi în stare să compun nici măcar un rând.
Am scris primele pagini din această poveste în timpul primei mele nopţi din coliba de pe plajă. Am scris până în zori, aşa cum obişnuiam să fac cu ani în urmă, neştiind încă pentru cine scriam. Ziua umblam pe plajă sau mă aşezam pe platforma de lemn din faţa colibei - o pasarelă între cer şi mare -
şi citeam grămezile de ziare vechi pe care le-am găsit într-unul din dulapuri. Paginile lor purtau poveşti din război, din lumea cuprinsă de flăcări pe care o închipuisem pentru patron.
Astfel, citind acele cronici despre războiul din Spania, iar apoi din Europa şi din lume, m-am
hotărât că nu mai am nimic de pierdut şi că singurul lucru pe care mi-l doream era să ştiu dacă
Isabella era teafără şi dacă eventual îşi mai amintea de mine. Sau poate că voiam să ştiu doar dacă
mai era în viaţă. Am trimis scrisoarea pe adresa vechii librării "Sempere şi Fiii" de pe strada Santa Ana din Barcelona - avea să întârzie săptămâni sau luni de zile până să ajungă la destinaţie, dacă mai ajungea vreodată. La expeditor, am semnat Mr. Rochester, ştiind că, dacă scrisoarea ajungea în mâna ei, Isabella avea să ştie despre cine era vorba şi, dacă dorea, putea să n-o deschidă şi să mă uite pentru totdeauna.
Luni de zile am continuat să scriu această poveste. Am revăzut chipul tatălui meu şi am trecut din nou prin redacţia ziarului La Voz de la Industria, visând să mă iau la întrecere, într-o bună zi, cu marele Pedro Vidal. Am văzut-o din nou, pentru prima oară, pe Cristina Sagnier şi am intrat din nou în casa cu turn ca să mă scufund în nebunia care-l mistuise pe Diego Marlasca. Scriam de la miezul nopţii până în zori, fără odihnă, simţindu-mă viu pentru prima oară de când fugisem din oraş.
Scrisoarea a ajuns într-o zi de iunie. Poştaşul mi-o strecurase pe sub uşă în timp ce dormeam. Îi era adresată lui Mr. Rochester, iar la adresa expeditorului figura, pur şi simplu, Librăria "Sempere şi Fiii", Barcelona. Preţ de mai multe minute, m-am foit prin colibă, neîndrăznind s-o deschid. Până la urmă am ieşit şi m-am aşezat pe malul mării ca s-o citesc. Scrisoarea conţinea o foaie şi un alt doilea plic, mai mic. Plicul al doilea, învechit, purta pur şi simplu numele meu, David, într-o caligrafie pe care n-o uitasem, în ciuda tuturor anilor de când n-o mai văzusem.
În scrisoare, Sempere-fiul îmi povestea că Isabella şi cu el, după mai mulţi ani de logodnă
