Casa cu turn era îngropată în beznă. Am urcat pe bâjbâite treptele scării de piatră până când am ajuns pe palier şi am găsit uşa întredeschisă. Am împins-o cu mâna şi m-am oprit în prag, scrutând umbrele care inundau lungul coridor. Am făcut câţiva paşi înăuntru. Am rămas acolo, nemişcat, aşteptând. Am pipăit peretele şi am găsit întrerupătorul. L-am învârtit de patru ori, fără nici un efect.
Prima uşă pe dreapta ducea în bucătărie. Am parcurs încet cei trei metri care mă despărţeau de ea şi m-am oprit chiar în dreptul uşii. Mi-am amintit că ţineam un felinar cu ulei într-una din cămări. M-am dus până acolo şi l-am găsit printre cutiile de cafea neîncepute, aduse de la magazinul "Can Gispert".
Am pus felinarul pe masa din bucătărie şi l-am aprins. O lumină slabă şi gălbuie s-a revărsat peste pereţii bucătăriei. Am luat felinarul şi am ieşit din nou pe coridor.
Am înaintat încet, ţinând ridicată lumina pâlpâitoare şi aşteptându-mă să văd ceva sau pe cineva ieşind, dintr-o clipă în alta, pe una din uşile de pe marginile coridorului. Ştiam că nu sunt singur.
Puteam mirosi acest lucru. O duhoare acră, a furie şi ură, plutea în aer. Am ajuns la capătul culoarului şi m-am oprit în dreptul uşii de la ultima cameră. Lumina felinarului a mângâiat conturul dulapului despărţit de perete şi hainele azvârlite pe jos, exact cum le lăsasem atunci când Grandes a venit să
mă aresteze, în urmă cu două seri. Am mers mai departe, până la scara în spirală ce urca spre camera de lucru. Am urcat încet, uitându-mă în spate la fiecare doi sau trei paşi, până când am ajuns în camera de lucru. Adierea roşiatică a amurgului pătrundea prin ferestre. Am trecut rapid până la peretele lângă care era cufărul şi l-am deschis. Mapa cu manuscrisul patronului dispăruse.
M-am întors până la scară. Când am trecut prin dreptul biroului, am observat că vechea mea maşină de scris avea claviatura distrusă, ca şi când cineva ar fi lovit-o cu pumnii. Am coborât încet treptele. Când am păşit din nou pe coridor, m-am oprit în dreptul intrării în galerie. Chiar şi în semiîntuneric, am putut vedea că toate cărţile mele erau azvârlite pe jos, iar pielea fotoliilor era făcută zdrenţe. M-am întors şi am examinat cei douăzeci de metri de coridor care mă despărţeau de uşa de la intrare. Lumina aruncată de felinar nu-mi permitea să desluşesc contururile decât până la jumătatea acelei distanţe. Mai încolo, întunericul se legăna ca o apă neagră.
Îmi aminteam că, la plecare, lăsasem uşa de la etaj deschisă. Acum era închisă. Am înaintat vreo doi metri, însă, când am trecut din nou prin dreptul ultimei camere de pe culoar, ceva m-a oprit. Când intrasem, nu observasem nimic fiindcă uşa camerei se deschidea spre stânga şi, trecând prin dreptul ei, nu avusesem un unghi destul de bun ca să-l văd, dar acum, când m-am apropiat, l-am văzut limpede. Un porumbel alb, cu aripile deschise în cruce, era ţintuit de uşă. Picăturile de sânge se prelingeau pe lemn, proaspete.
Am intrat în cameră. M-am uitat după uşă, dar nu era nimeni. Dulapul era tot tras într-o parte.
Aerul rece şi umed care ieşea pe orificiul din perete inunda încăperea. Am lăsat felinarul pe duşumea şi am pus mâna pe chitul moale din jurul găurii. Am început să râcâi cu unghiile şi am simţit cum se sfărâmă sub degetele mele. Am căutat în jur şi am dat peste un vechi cuţitaş pentru desfăcut scrisori, în sertarul uneia din măsuţele înghesuite în colţul camerei. Am înfipt lama în chit şi am început să
scobesc. Ghipsul se desprindea cu uşurinţă. Stratul nu avea mai mult de trei centimetri. De partea cealaltă, am dat peste lemn.
O uşă.
I-am căutat marginile cu cuţitaşul şi, încetul cu încetul, acestea s-au conturat pe perete. Deja uitasem de acea prezenţă apropiată care otrăvea casa, pândind în umbră. Uşa nu avea clanţă, ci doar o broască ruginită înecată cu ghipsul înmuiat de ani întregi de umezeală. Am vârât cuţitaşul şi am forţat zadarnic. Am început să izbesc cu piciorul, până când chitul care ţinea închizătoarea s-a desprins, încetul cu încetul. Am continuat să eliberez dispozitivul de închidere cu cuţitaşul şi, după ce i-am dat drumul, pur şi simplu am împins şi am dărâmat uşa.
Un suflu de aer infect a răzbătut dinăuntru, pătrunzându-mi în haine şi în piele. Am luat felinarul şi am intrat. Încăperea avea o lungime de circa cinci-şase metri. Pereţii erau acoperiţi cu desene şi inscripţii care păreau făcute cu degetele. Liniile erau de un maroniu închis. Sânge uscat. Duşumeaua era acoperită cu ceva ce, la început, am crezut că e praf, însă, când am coborât felinarul, s-au dovedit a fi resturi de oscioare. Oase de animale sfărâmate într-o maree de cenuşă. De tavan atârnau nenumărate obiecte suspendate de câte o sfoară neagră. Am recunoscut figuri religioase, icoane de sfinţi şi fecioare cu faţa arsă şi ochii smulşi, crucifixe înnodate cu sârmă ghimpată şi resturi de jucării de tablă şi păpuşi cu ochi de sticlă. Silueta era undeva în fund, aproape nevăzută.
Un scaun cu fata spre coltul încăperii. Pe el se distingea cineva. Îmbrăcămintea îi era neagră. Un bărbat. Mâinile îi erau legate la spate cu cătuşe. O sârmă groasă îi strângea membrele de scaun. M-a năpădit un frig cum nu mai cunoscusem până atunci.
- Salvador! am izbutit să articulez.
Am înaintat încet către dânsul. Silueta a rămas nemişcată. M-am oprit la un pas de acea persoană şi am întins mâna încet. Degetele mele i-au atins părul şi s-au oprit pe umărul lui. Am vrut să rotesc trupul, dar am simţit atunci cum ceva cedează sub degetele mele. La o secundă după ce l-am atins, mi s-a părut că aud un susur, iar cadavrul s-a prefăcut în cenuşă, care s-a împrăştiat printre haine şi printre legăturile de sârmă, ridicându-se apoi într-un nor de ceaţă ce a rămas plutind printre zidurile acelei temniţe care îl ascunsese ani de zile. Am privit vălul de cenuşă de pe mâinile mele şi mi le-am dus la gură, suflând ce-mi mai rămăsese pe piele din sufletul lui Ricardo Salvador. Când am deschis ochii, am văzut că Diego Marlasca, temnicerul lui, aştepta în pragul celulei, cu manuscrisul patronului în mână şi cu foc în ochi.
- L-am citit în timp ce te aşteptam, domnule Martin, zise Marlasca. O capodoperă. Patronul va şti să mă răsplătească atunci când i-l voi preda în numele dumitale. Recunosc că eu n-am fost în stare să
dezleg enigma. M-am oprit pe parcurs. Mă bucur să constat că patronul a putut să-mi găsească un succesor mai talentat.
- Dă-te la o parte.
- Îmi pare rău, domnule Martin. Crede-mă că-mi pare rău. Te-am apreciat, zise el scoţând din buzunar ceva ca un mâner din fildeş. Dar nu te pot lăsa să ieşi din camera asta. E timpul să-i iei locul bietului Salvador.
A apăsat un buton de pe mâner şi o lamă cu tăiş dublu a lucit în semiîntuneric.
S-a năpustit spre mine cu un strigăt furios. Lama cuţitului mi-a tăiat obrazul şi mi-ar fi smuls ochiul stâng dacă nu m-aş fi aruncat într-o parte. Am căzut pe spate, peste duşumeaua acoperită cu oscioare şi praf. Marlasca a apucat cuţitul cu amândouă mâinile şi s-a aruncat peste mine, lăsându-se cu toată
greutatea pe lamă. Vârful cuţitului s-a oprit la doi centimetri de pieptul meu, în timp ce, cu mâna dreaptă, îl strângeam de gât pe Marlasca.
Şi-a întors capul ca să mă muşte de încheietură şi i-am tras un pumn în faţă, cu stânga. Abia s-a clintit. Era mânat de o furie mai presus de raţiune şi de durere şi mi-am dat seama că nu mă va lăsa să
ies viu din celula aceea. M-a atacat cu o forţă ce părea imposibilă. Am simţit vârful cuţitului perforându-mi pielea. L-am lovit din nou, din răsputeri. Pumnul meu s-a izbit de faţa lui şi am simţit cum îi plesnesc oasele nasului. Sângele lui mi-a mânjit dosul degetelor. Marlasca a strigat din nou, neluând în seamă durerea, şi şi-a înfipt cuţitul un centimetru în carnea mea. Un junghi dureros mi-a străbătut pieptul. L-am lovit din nou, căutându-i cu degetele orbitele ochilor, însă Marlasca şi-a ridicat bărbia şi nu i-am putut înfige unghiile decât în obraz. De data asta i-am simţit dinţii pe degetele mele.
Mi-am vârât pumnul în gura lui, despicându-i buzele şi scoţându-i mai mulţi dinţi. L-am auzit urlând şi, pentru o clipă, a şovăit în atacul lui. L-am împins într-o parte şi s-a prăvălit pe jos, cu faţa preschimbată într-o mască de sânge, tremurând de durere. M-am îndepărtat de el, rugându-mă să nu se ridice iar. O secundă mai târziu, s-a târât până la cuţit şi a dat să se ridice.
A luat cuţitul şi s-a repezit la mine cu un urlet asurzitor.
De data asta nu m-a mai luat prin surprindere. Am ajuns la mânerul felinarului şi l-am trântit din toate puterile în calea lui. Felinarul i s-a făcut ţăndări în faţă şi uleiul l-a stropit în ochi, pe buze, pe gât şi pe piept. S-a aprins instantaneu. În nici două secunde, focul a întins o mantie care i-a cuprins tot trupul. Părul i-a dispărut imediat. I-am văzut ura din priviri printre flăcările care îi devorau pleoapele. Am luat manuscrisul şi am ieşit. Marlasca încă mai ţinea cuţitul în mână când a încercat să
mă urmeze afară din încăperea aceea blestemată şi a căzut cu faţa în jos peste maldărul de haine vechi, care au luat foc imediat. Flăcările au sărit pe lemnul vechi al dulapului şi pe mobilele înghesuite lângă perete. Am fugit până pe coridor şi l-am văzut păşind încă în spatele meu, cu braţele întinse, încercând să ajungă la mine. A1n alergat spre uşă, însă, înainte să ies, m-am oprit să-l privesc pe Diego Marlasca cum se mistuia în flăcări, izbindu-se furios de pereţii care se aprindeau la atingerea lui. Focul s-a întins până la cărţile împrăştiate prin galerie şi a ajuns la draperii. Flăcările s-au revărsat în şerpi de foc peste tavan, măturând cadrele uşilor şi ferestrelor şi târându-se pe scările dinspre camera de lucru. Ultima imagine pe care mi-o amintesc este a acelui om blestemat căzând în genunchi la capătul coridorului, după ce speranţele deşarte ale nebuniei lui s-au pierdut şi din trup i-a mai rămas doar o torţă de carne şi de ură, înghiţită în cele din urmă de flăcările care se întindeau iremediabil prin casa cu turn. Apoi am deschis uşa şi am alergat pe scări în jos.
Câţiva oameni din cartier se adunaseră în stradă când au zărit primele flăcări apărând la ferestrele turnului. Nimeni nu şi-a dat seama când m-am îndepărtat în josul străzii. În scurt timp, am auzit explodând geamurile camerei de lucru şi m-am întors să văd focul vuind şi îmbrăţişând acea roză a vânturilor în formă de dragon. Puţin după aceea, m-am îndepărtat spre Paseo del Born, înaintând împotriva unui val de vecini care veneau uitându-se în sus, cu privirile aprinse de strălucirea rugului ce se înălţa pe cerul negru.
25
În noaptea aceea am revenit pentru ultima oară la librăria "Sempere şi Fiii". Cartonul cu "închis"
atârna de uşă, însă când m-am apropiat am văzut că înăuntru încă mai era lumină şi că Isabella era îndărătul tejghelei, singură, cu privirea absorbită de un registru gros de contabilitate care, judecând după expresia feţei sale, vestea sfârşitul zilelor pentru vechea librărie. Văzând-o cum roade creionul şi cum îşi scarpină vârful nasului cu degetul arătător, mi-am dat seama că, atât timp cât va fi ea acolo, locul acela nu va dispărea niciodată. Prezenţa ei avea să-l salveze, aşa cum mă salvase şi pe mine.
N-am îndrăznit să stric momentul acela şi m-am oprit s-o privesc, fără ca ea să observe că eram de faţă, zâmbind în sinea mea. Dintr-odată, ca şi cum mi-ar fi citit gândul, şi-a ridicat privirea şi m-a zărit. Am salutat-o cu mâna şi am văzut cum, involuntar, ochii i se umplu de lacrimi. A închis registrul şi a ieşit în fugă dindărătul tejghelei ca să-mi deschidă uşa. Mă privea de parcă nu-i venea să creadă
că mă aflu acolo.
- Omul acela a spus că aţi fugit... că n-o să vă mai vedem niciodată.
Am presupus că Grandes îi făcuse o vizită.
- Vreau să ştiţi că n-am crezut o vorbă din ce mi-a spus, zise Isabella. Daţi-mi voie să-l anunţ pe...
- Nu prea am timp, Isabella.
