Doamne. Dumnezeule. O trag la mine în braţe şi‑o strâng la piept, îngropându‑mi faţa în părul ei şi mirosindu‑i parfumul sedu‑

cător. Şi nu‑mi mai pasă că suntem în mijlocul mulţimii. Suntem doar eu şi cu ea.

— Doamne, Ana, eşti atât de imprevizibilă. Mă faci să mă topesc.

Un moment mai târziu, îmi dau seama că Raymond Steele s‑a întors şi că se uită stânjenit la ceas. Fără nicio tragere de inimă, îi dau drumul Anei. Sunt cel mai fericit om din lume.

Ai încheiat afacerea, Grey!

— Annie, mergem la masă? întreabă Steele.

— Sigur, spune ea, zâmbindu‑mi timid.

— Vrei să vii cu noi, Christian?

Pentru o clipă îmi vine să accept, dat privirea neliniştită a Anei îmi spune: Te rog, nu. Vrea să petreacă puţin timp cu tatăl ei. Înţeleg.

— Mulţumesc, domnule Steele, dar am alte planuri. Mă bucur că

v‑am cunoscut, domnule.

Încearcă să‑ţi controlezi zâmbetul ăla tâmp, Grey.

— Şi eu, răspunde Steele — cu sinceritate, sper. Ai grijă de fetiţa mea.

— Ah, aşa‑mi propun, spun eu, strângându‑i mâna.

Aşa cum nici nu‑ţi imaginezi, domnule Steele.

Iau mâna Anei şi i‑o sărut.

— Ne vedem mai târziu, domnişoară Steele, murmur eu.

M‑ai făcut un om foarte, foarte fericit.

Steele mă salută dând scurt din cap şi, apucându‑şi fiica de braţ, o conduce afară. Eu rămân uluit, dar plin de speranţă.

A fost de acord.

— Christian Grey?

Bucuria îmi e întreruptă de apariţia lui Eamon Kavanagh, tatăl lui Katherine.

— Eamon, ce mai faci?

Ne strângem mâinile.

282 Grey

E L James 283

Taylor mă ia la 3:30.

— Bună ziua, domnule, zice el, deschizându‑mi portiera.

Pe drum mă informează că Audi‑ul A3 a fost livrat la The Heathman. Acum trebuie doar să i‑l dau Anei. Desigur, asta va însemna că va avea loc o discuţie şi ştiu în sufletul meu că va fi mai mult decât o simplă discuţie. Dar a fost de acord să devină supusa mea, deci poate îmi va accepta cadourile fără să mai facă scandal.

Pe cine păcăleşti, Grey?

Nu pot decât să visez. Sper că ne putem întâlni diseară; o să‑i ofer maşina drept cadou de absolvire.

O sun pe Andrea şi îi spun să‑mi programeze mâine o întâlnire cu Eamon Kavanagh şi cu asociaţii lui de la New York. Kavanagh este interesat să‑şi upgradeze reţeaua de fibră optică. O rog pe Andrea să‑i convoace şi pe Ros şi pe Fred la şedinţă. Îmi transmite câteva mesaje — nimic important — şi îmi aminteşte că trebuie să iau parte mâine‑seară la o acţiune caritabilă la Seattle.

Ultima mea seară în Portland. Şi aproape ultima seară a Anei aici, de asemenea… Mă gândesc s‑o sun, dar ar fi inutil, pentru că nu are mobilul la ea. Şi se bucură de timpul petrecut cu tatăl ei.

Mă uit pe geamul maşinii în timp ce ne îndreptăm spre The Heathman şi văd cum îşi petrec după‑amiaza oamenii din Portland.

La un semafor, văd un cuplu de tineri care se ceartă pe trotuar pentru că unul dintre ei a vărsat o pungă de cumpărături. Un alt cuplu, şi mai tânăr, merge ţinându‑se de mână, uitându‑se unul la altul şi hlizindu‑se. Fata se apleacă şi îi şopteşte ceva la ureche iubi‑

tului ei tatuat. El râde, se înclină şi o sărută scurt, apoi deschide uşa unei cafenele şi îi face fetei loc să intre.

Ana vrea „mai mult“. Oftez din greu şi‑mi trec degetele prin păr.

Ele vor întotdeauna mai mult. Toate. Ce pot să fac în privinţa asta?

Acei tineri care se ţineau de mână şi care au intrat în cafenea — Ana şi cu mine am făcut asta. Am mâncat împreună la două restaurante şi a fost… distractiv. Poate că aş putea încerca. În definitiv, ea îmi oferă

atâtea. Îmi slăbesc cravata.