— Nu cunosc nicio vrăjitoare mai drăguţă decât tine.

O sărut nevinovat pe buze.

— Uite, asta ţi‑a adus un strop de culoare în obraji. Mulţumesc pentru dans. Acum mergem să faci cunoştinţă cu părinţii mei?

— Cu plăcere şi, da, de‑abia aştept să‑i cunosc, răspunde ea, îmbujorată şi adorabilă.

— Ai tot ce‑ţi trebuie?

— A, da, zice ea, încrezătoare.

— Eşti sigură?

Ea dă aprobator din cap, zâmbind cu subînţeles.

Doamne, ce tupeu are.

Rânjesc.

— Bine.

Nu‑mi pot ascunde încântarea.

— Dacă aşa vrei tu să joci, domnişoară Steele.

Îmi iau haina şi mergem către lift.

Nu încetează să mă surprindă, să mă impresioneze şi să mă

dezarmeze. Acum va trebui să stau la cină cu părinţii mei, ştiind că

iubita mea nu poartă chiloţi. De fapt chiar acum, în drum către lift, ştiu că nu are nimic pe sub rochie.

Se întoarce roata, Grey.

Nu zice nimic cât timp Taylor ne duce înspre nord pe I‑5.

Văd cu coada ochiului lacul Union; luna dispare în spatele unui nor, iar apa se întunecă, la fel ca şi dispoziţia mea. De ce‑o duc să‑mi cunoască părinţii? Dacă o vor întâlni, vor avea anumite aşteptări. La fel şi Ana.

Şi deocamdată nu ştiu dacă relaţia pe care aş vrea s‑o am cu Ana se va ridica la nivelul acestor aşteptări. Şi, ca să înrăutăţesc lucrurile şi mai tare, eu sunt acela care a pus totul în mişcare, atunci când am insistat s‑o cunoască pe Grace. Eu sunt singurul vinovat. Eu şi faptul că Elliott i‑o trage colegei ei de cameră.

Pe cine păcălesc eu aici? Dacă n‑aş fi vrut să‑mi cunoască părinţii, n‑ar fi acum aici. Doar că aş vrea să n‑am atâtea emoţii.

Mda. Asta‑i problema.

— Unde‑ai învăţat să dansezi? întreabă ea, întrerupându‑mi gândurile.

Ah, Ana. Nu cred că vrea să afle asta.

— Christian, apucă‑mă bine. Aşa. Cum trebuie. Drept. Unpas. Doi. Bravo. Ţine ritmul cu muzica. Sinatra e perfectpentru foxtrot.

Elena se simte în elementul ei.

— Da, doamnă.

— Chiar vrei să ştii? îi zic eu.

— Da, răspunde ea, dar din tonul ei se înţelege altceva.

Tu ai întrebat.

Oftez.

— Doamnei Robinson îi plăcea foarte mult să danseze.

— Se pare c‑a fost o profesoară foarte bună.

390 Grey

E L James 391

În tonul ei se simte o urmă de regret şi de admiraţie şovăitoare.

— A fost.

— Aşa. Din nou. Unu. Doi. Trei. Patru. Iubitule, ai învăţat.

Elena şi cu mine plutim pe la ea prin subsol.

— Din nou.

Râde, îşi dă capul pe spate şi arată ca o femeie care arejumătate din vârsta ei.

Ana dă din cap şi cercetează peisajul, fără îndoială născocind vreo teorie despre Elena. Sau poate se gândeşte că‑mi va cunoaşte părinţii. Aş vrea să ştiu la ce se gândeşte. Poate că are emoţii. Ca mine. N‑am dus niciodată o fată acasă la ei mei.

Când Ana începe să se foiască, îmi dau seama că e ceva ce‑o deranjează. Să fie oare ce‑am făcut noi astăzi?

— Nu mai face asta, îi zic, mai blând decât e cazul.

Se răsuceşte ca să mă privească, cu o expresie de nepătruns în întunericul serii.

— Ce să nu mai fac?

— Nu te mai gândi atât, Anastasia.

Indiferent la ce anume te gândeşti. Mă‑ntind, o iau de mână şi i‑o sărut.

— Am avut o după‑amiază minunată. Îţi mulţumesc.