— Nu, în faţă. În spate stă pilotul.

— Dar n‑o să vezi nimic.

— O să văd cât trebuie.

Sper s‑o văd pe ea cum se distrează.

Se urcă, iar eu mă întind peste ea în carlingă ca să‑i prind centura de siguranţă, blocând hamurile şi strângând bretelele.

— Hmm, de două ori în aceeaşi dimineaţă. Sunt un om norocos, şoptesc eu şi o sărut.

Ea‑mi zâmbeşte şi simt cât e de nerăbdătoare.

— Nu va dura mult — douăzeci, treizeci de minute cel mult.

Curenţii nu sunt grozavi în dimineaţa asta, dar acolo sus este uluitor la ora asta. Sper că n‑ai emoţii.

— Sunt încântată, spune ea, încă zâmbind.

— Foarte bine.

528 Grey

E L James 529

O mângâi pe obraz cu arătătorul, apoi îmi pun paraşuta şi urc pe locul pilotului.

Benson se întoarce aducând balast pentru Ana şi‑i verifică

centurile.

— Da, eşti în siguranţă. E prima dată? o întreabă.

— Da.

— O să‑ţi placă la nebunie.

— Mulţumesc, domnule Benson, zice Ana.

— Spune‑mi Mark, răspunde el şi nenorocitul îi face cu ochiul.

Totul în regulă? mă‑ntreabă.

— Da. Să mergem, spun eu, nerăbdător să mă ridic în aer şi să‑l văd îndepărtându‑se de iubita mea.

Benson dă din cap, închide cupola şi se duce către Piper. La dreapta observ c‑a apărut şi Dave, copilotul lui Benson. Care se sprijină pe vârful aripii. Testez repede echipamentul: pedalele (aud cârma mişcându‑se sub mine); manşa — lateral (mă uit repede la aripi şi văd că eleroanele se mişcă); şi manşa — faţă‑spate (aud reacţia elevatorului).

Grozav. Suntem gata.

Benson urcă în Piper şi aproape instantaneu monomotorul porneşte, zgomotos şi răguşit în liniştea dimineţii. Câteva clipe mai târziu avionul rulează înainte, întinzând frânghia, şi pornim.

Echilibrez eleroanele şi cârma în vreme ce Piper prinde viteză, apoi las în spate manşa şi ne ridicăm în aer înaintea lui Benson.

— Începem, iubito, îi strig Anei în timp ce ne înălţăm.

— Turnul de control Brunswick, Delta Victor, curs 2‑7‑0.

În staţie se aude Benson. Nu‑l bag în seamă şi urcăm din ce în ce mai sus. L23‑ul rezistă bine şi mă uit la Ana; capul i se mişcă dintr‑o parte‑n alta, în încercarea ei de‑a cuprinde tot peisajul. Aş vrea s‑o văd cum zâmbeşte.

Ne îndreptăm către vest, cu soarele de‑abia răsărit în spatele nostru, şi observ cum traversăm autostrada I‑95. Îmi place liniştea de aici de sus, departe de toţi şi de toate, doar eu şi planorul care

continuă să se înalţe… şi când mă gândesc că n‑am mai împărtăşit această experienţă cu nimeni, niciodată. Lumina e minunată, aşa cum speram să fie… pentru Ana şi pentru mine.

Verific altimetrul şi constat că ne‑apropiem de 1 000 de metri altitudine, la o viteză de 105 noduri pe oră. Vocea lui Benson se aude întrerupt din staţie, informându‑ne că suntem la 1 000 de metri şi că

ne putem desprinde.

— Afirmativ. Ne desprindem, îi răspund şi trag mânerul de desprindere.

Piper dispare, iar eu fac un tonou, prinzând vântul şi luând‑o către sud‑vest. Ana râde cât poate de tare. Încurajat de reacţia ei, continui spirala, sperând că voi găsi nişte curenţi lângă coastă sau sub norii rozalii — norii cumulus subţiri pot însemna urcare, chiar dacă este atât de devreme.

Însufleţit de o combinaţie îmbătătoare de nebunie şi bucurie, strig către Ana:

— Ţine‑te bine!

Şi încep un nou tonou. Ea ţipă, ridicând mâinile şi sprijinindu‑se de cupolă. Când pun din nou nava pe linia de plutire, ea izbucneşte în râs. Este cea mai plăcută reacţie pe care o putea avea şi care mă

face şi pe mine să râd.

— Mă bucur că n‑am mâncat nimic la micul dejun! strigă.

— Da, de fapt e mai bine că n‑ai mâncat, pentru că am de gând s‑o mai fac o dată.

De data asta se ţine de centurile de siguranţă şi se uită direct în jos, la pământ, de parcă ar fi suspendată deasupra lui. Chicoteşte, iar râsul ei se contopeşte cu şuieratul vântului.

— E frumos, nu‑i aşa? strig.

— Da.

Ştiu că nu mai avem mult timp la dispoziţie, pentru că nu mai sunt curenţi — dar nu‑mi pasă. Ana se distrează… şi la fel şi eu.

— Vezi manşa din faţa ta? Apuc‑o.

Încearcă să‑şi întoarcă privirea spre mine, dar e prinsă prea strâns.

530 Grey

E L James 531