— Christian, e prea repede.

— Vreau să ne mişcăm repede. Ţi‑am trimis observaţiile mele în privinţa preţului. Voi ajunge la birou pe la şapte şi jumătate. Hai să ne‑ntâlnim.

— Dacă eşti sigur...

— Sunt sigur.

— Bine. O s‑o sun pe Andrea să programeze întâlnirea. Am şi cifrele Detroit versus Savannah.

— Şi cine câştigă?

— Detroit.

— Înţeleg.

La naiba… nu Savannah.

— Hai să vorbim mai târziu.

Închid telefonul.

Mă aşez gânditor pe bancheta din spate a maşinii, iar Taylor acce‑

lerează în trafic. Mă întreb cum va ajunge Anastasia azi la serviciu.

Poate că şi‑a cumpărat maşină ieri, deşi mă cam îndoiesc. Mă‑ntreb dacă şi ea se simte la fel de nefericită ca mine… Sper că nu. Poate că

şi‑a dat seama că i s‑a părut doar că e îndrăgostită de mine.

N‑are cum să mă iubească.

Mai ales nu acum — nu după tot ce i‑am făcut. Nimeni nu mi‑a spus vreodată că mă iubeşte, în afară de mama şi de tata, desigur, dar chiar şi ei o spuneau din datorie. Vorbele enervante ale lui Flynn despre dragostea necondiţionată a părinţilor — chiar şi faţă de copiii

adoptaţi — îmi tot răsună în cap. Dar n‑am fost niciodată convins; n‑am făcut altceva decât să‑i dezamăgesc.

— Domnule?

— Scuze, ce e?

Taylor m‑a prins cu garda jos. Îmi ţine portiera maşinii, aştep‑

tându‑mă cu un aer îngrijorat.

— Am ajuns, domnule.

La naiba… de cât timp stăm aşa aici?

— Mulţumesc. Te anunţ la ce oră să vii să mă iei diseară.

Concentrează‑te, Grey.

Şi Andrea, şi Olivia ridică privirea când ies din lift.

Olivia flutură din gene şi‑şi dă o şuviţă de păr după ureche.

Dumnezeule — trebuie să scap de prostuţa asta. O să cer secţiei de Resurse Umane s‑o mute în alt departament.

— Cafea, te rog, Olivia — şi adu‑mi un croasant.

Sare de pe scaun să‑mi îndeplinească ordinele.

— Andrea — găseşte‑mi‑i la telefon pe Welch, pe Barney, apoi pe Flynn, apoi pe Claude Bastille. Nu vreau să fiu deranjat deloc, nici măcar de mama… doar dacă… doar dacă sună Anastasia Steele.

Bine?

— Da, domnule. Vreţi să vă spun încă o dată programul?

— Nu. Vreau cafea şi ceva de mâncare mai întâi.

Mă uit urât la Olivia, care se mişcă în ritm de melc către lift.

— Da, domnule Grey, strigă Andrea după mine în timp ce deschid uşa biroului meu.

Din servietă scot plicul capitonat în care am cel mai preţios obiect — planorul. Îl pun pe birou şi gândul îmi zboară la domni‑

şoara Steele.

În dimineaţa asta începe o slujbă nouă, va întâlni oameni noi…

bărbaţi noi. Gândul ăsta mă deprimă. Mă va uita.

Nu, nu mă va uita. Femeile îşi amintesc întotdeauna de primul bărbat cu care şi‑au tras‑o, nu‑i aşa? O să am mereu un loc în 632 Grey

E L James 633

amintirea ei, măcar pentru asta. Dar eu nu vreau să devin o amin‑

tire: vreau să se gândească la mine. Trebuie să se gândească la mine.

Ce pot să fac?

Se aude o bătaie în uşă şi Andrea îşi face apariţia.

— Cafea şi croasante pentru dumneavoastră, domnule Grey.

— Intră.

Se apropie de biroul meu şi dă cu ochii de planor, dar îşi ţine gura, spre norocul ei. Îmi aşază micul dejun pe birou.