Mă trezesc, debusolat.

La naiba — e un vis. Un alt vis extrem de real.

Dar, de data aceasta, diferit.

La naiba! Sunt lipicios peste tot. Pentru scurt timp am senzaţia cunoscută a fricii şi a euforiei — dar nu Elena e stăpâna mea acum.

Doamne, Dumnezeule, mi‑am dat drumul singur în somn. Nu mi s‑a mai întâmplat aşa ceva de când aveam… câţi ani? Cincisprezece, şaisprezece?

Zac în beznă, dezgustat de mine însumi. Îmi dau tricoul jos şi mă şterg. E spermă peste tot. Mă trezesc rânjind în întuneric, în ciuda durerii surde a pierderii. Visul erotic a făcut toţi banii. La naiba cu celelalte. Mă‑ntorc pe partea celalaltă şi adorm la loc.

El a plecat. Mami stă pe canapea. Nu zice nimic. Se uită la perete şi clipeşte uneori. Stau în faţa ei, dar nu mă vede. Îi fac cu mâna şi mă vede, dar îmi face semn să mă car. Nu, Viermişor, nu acum. El îi face rău lui mami. Îmi face rău şi mie. Îl urăsc. Mă înfurie atât de tare. E foarte bine când suntem doar mami şi cu mine. Atunci e a mea. Mami a mea. Mă doare burtica. Mi‑e foame din nou.

Sunt în bucătărie, căutând fursecuri. Trag scaunul lângă

dulap şi mă urc pe el. Găsesc o cutie de biscuiţi. Este singurul lucru din dulap. Mă aşez pe scaun şi deschid

cutia. Au mai rămas doi. Îi mănânc. Au gust bun. Îl aud.

S‑a întors. Sar de pe scaun şi fug la mine în dormitor, urcându‑mă în pat. Mă prefac c‑am adormit.

El mă‑mpunge cu degetul. Stai aici, rahat ce eşti. Mă duc s‑o fut pe târfa de mă‑ta. Nu vreau să‑ţi mai văd faţa pentru tot restul serii. Ai înţeles? Mă plesneşte peste faţă când nu‑i răspund. Sau ai de‑a face cu mine, amărâtule. Nu. Nu‑mi place asta. Nu‑mi place arsura asta. Mă doare. Ai înţeles, handicapatule? Ştiu că vrea să plâng. Dar e greu. N‑am voie să fac gălăgie. Mă loveşte cu pumnul…

Mă trezesc din nou speriat şi zac gâfâind în lumina palidă a zorilor, aşteptând ca inima să mi se calmeze şi încercând să scap de gustul acru al fricii din gură.

Ea te‑a salvat din mizeria asta, Grey.

Când erai cu ea nu retrăiai durerea acestor amintiri. De ce‑ai lăsat‑o să plece?

Mă uit la ceas. 5:15. E timpul pentru o alergare.

Clădirea în care locuieşte Ana are un aer mohorât; se află în umbră, neatinsă de soarele zorilor. Se potriveşte. E ca dispoziţia mea.

Apartamentul ei e neluminat, dar draperiile pe care le‑am mai văzut şi înainte sunt trase. Aceea trebuie să fie camera ei.

Mă rog la Dumnezeu să doarmă singură acolo. Mi‑o imaginez ghemuită în micul ei pat de fier, un ghem mic de Ana. Oare mă

visează? Îi provoc coşmaruri? M‑a uitat oare?

Nu m‑am simţit niciodată atât de nefericit, nici măcar în vremea adolescenţei. Poate înainte de a face parte din familia Grey… amin‑

tirile mă năpădesc din nou. Nu, nu — nu şi când sunt treaz. E prea mult. Îmi trag gluga şi, sprijinindu‑mă de zid, mă ascund în scara clădirii de vizavi. Îmi trece prin cap gândul îngrozitor că aş putea sta aici şi peste‑o săptămână, o lună… un an? Privesc, aştept, doar ca s‑o văd măcar pentru o clipă pe fata care odinioară a fost a mea. E

640 Grey

E L James 641

dureros. Am devenit ceea ce ea a crezut mereu că sunt — un urmă‑

ritor obsedat.

Nu mai pot continua aşa. Trebuie s‑o văd. Să văd dacă se simte bine.

Trebuie să‑mi şterg din minte ultima imagine a ei: rănită, umilită, înfrântă… părăsindu‑mă. Trebuie să mă gândesc la ceva.

Când revin la Escala, Gail mă priveşte impasibilă.

— N‑am cerut aşa ceva.

Mă holbez la omleta pe care mi‑a aşezat‑o în faţă.

— Atunci o s‑o arunc, domnule Grey, spune ea şi se‑ntinde după

farfurie.

Ştie bine că urăsc risipa, dar nici nu tresare când o privesc cu asprime.

— Ai făcut asta intenţionat, doamnă Jones.

Femeie băgăcioasă.

Iar ea zâmbeşte, scurt şi triumfător. Mă‑ncrunt, dar ea pare netulburată. Şi, cu amintirea coşmarului de azi‑noapte proaspătă în minte, îmi devorez micul dejun.

Oare aş putea s‑o sun pe Ana s‑o salut? Mi‑ar răspunde la telefon? Privirea îmi cade pe planorul de pe birou. Şi‑a dorit o despărţire onestă. Ar trebui să respect asta şi s‑o las în pace. Dar vreau să‑i aud vocea.

Pentru un moment mă gândesc s‑o sun şi să închid, doar ca să‑i aud vocea.

— Christian? Christian, te simţi bine?

— Scuze, Ros, ce spuneai?

— Eşti atât de neatent. Nu te‑am mai văzut niciodată aşa.

— Mă simt bine, mă răstesc eu.

Rahat — concentrează‑te, Grey.

— Ce spuneai?

Ros mă priveşte cu suspiciune.

— Spuneam că SIP are dificultăţi financiare mai mari decât credeam noi. Tot mai vrei s‑o achiziţionezi?

— Da.

Am un glas ferm.

— Vreau.