— Ştii tu.

Mă sufoc, înecat de neputinţa şi de mânia unui copil lipsit de apărare. Da. Mânia. Mânia profundă şi dezlănţuită… şi teama. Întu‑

nericul mi se învolburează pe dinăuntru.

— Nu e acelaşi lucru, şuier printre dinţii strânşi, încercând să‑mi păstrez calmul.

— Nu, nu e, mă aprobă Flynn.

Dar amintirea furiei ei îmi apare în minte.

„— Asta‑ţi place ţie cu adevărat? Îţi place de mine aşa?“

Furia mi se atenuează.

— Ştiu ce‑ncerci să faci aici, doctore, dar e o comparaţie inco‑

rectă. M‑a rugat să‑i arăt cum e. E un adult cu discernământ, pentru numele lui Dumnezeu. Putea să spună cuvintele de siguranţă. Putea să‑mi spună să mă opresc. N‑a făcut‑o.

— Ştiu. Ştiu.

Ridică mâinile.

— Îţi făceam o demonstraţie dură, Christian. Eşti un om furios şi ai toate motivele să fii. N‑o să readuc totul în discuţie acum — în mod clar suferi şi scopul acestor şedinţe este să progresezi şi să devii mai tolerant şi mai îngăduitor cu tine însuţi.

Face o pauză.

— Fata asta…

— Anastasia, mormăi eu irascibil.

— Anastasia. Şi‑a pus amprenta serios asupra ta. Plecarea ei ţi‑a activat din nou teama de abandon şi sindromul de stres post‑

traumatic. În mod clar înseamnă mai mult pentru tine decât eşti tu dispus să recunoşti.

Inspir adânc. De‑asta e atât de dureros totul? Pentru că înseamnă

atât de mult pentru mine?

— Trebuie să te hotărăşi ce vrei să faci, continuă Flynn. Şi mie mi se pare că vrei să fii cu fata asta. Ţi‑e dor de ea. Îţi doreşti să fii cu ea?

Să fiu cu Ana?

— Da, şoptesc eu.

— Atunci trebuie să te concentrezi asupra acestui scop. Şi asta ne duce înapoi la lucrurile cu care te‑am bătut la cap în ultimele noastre patru şedinţe — terapia scurtă, centrată pe soluţie. Dacă e îndrăgostită de tine, cum ţi‑a mărturisit că este, acum suferă şi ea.

Deci repet întrebarea: te‑ai gândit să ai cu fata asta o relaţie mai convenţională?

— Nu, nu m‑am gândit.

— De ce nu?

— Pentru că nu mi‑a trecut niciodată prin cap că aş fi în stare.

646 Grey

E L James 647

— Păi, dacă nu e gata să fie supusa ta, nu‑ţi poţi juca rolul de dominator.

Mă uit urât la el. Nu‑i un rol — aşa sunt eu. Şi, de nicăieri, îmi amintesc un e‑mail pe care i l‑am scris mai demult Anastasiei.

Cuvintele mele: Ceea ce tu nu înţelegi deloc este faptul că în relaţi le dominator/supusă cea care deţine toată puterea este supusa. Adică tu.

O să repet asta — tu eşti cea care deţine toată puterea. Nu eu. Dacă ea nu vrea să facă asta… atunci nici eu nu vreau.

Simt un val de speranţă.

Aş putea?

Aş putea avea o relaţie fără perversiuni cu Anastasia?

Mă trec fiorii.

La naiba. E posibil.

Dacă aş putea face asta, m‑ar vrea înapoi?

— Christian, ai arătat că eşti un om extraordinar de capabil, în ciuda problemelor tale. Când îţi propui un scop, mergi înainte şi‑l atingi — şi de obicei întreci orice aşteptări. Ascultându‑te azi, e clar că încercai s‑o aduci pe Anastasia acolo unde îţi doreai tu să fie, dar nu luai în considerare deloc lipsa ei de experienţă

sau sentimentele ei. Mi se pare că te‑ai concentrat atât de tare pe atingerea scopului tău, încât ai ratat călătoria pe care aţi făcut‑o împreună.

Ultima lună îmi trece prin faţa ochilor: cum s‑a împiedicat la mine‑n birou, stinghereala ei de la Clayton’s, e‑mailurile ei arţăgoase şi spirituale, gura ei obraznică… chicotelile ei… tăria şi sfidarea ei tăcută, curajul ei — şi‑mi dau seama că mi‑a plăcut la nebunie fiecare minut. Fiecare clipă enervantă, distractivă, comică, senzuală, lascivă

cu ea — da, mi‑a plăcut la nebunie. Am avut o aventură extraordi‑

nară, amândoi — mă rog, eu cu siguranţă am avut.

Gândurile mi se‑ntunecă.

Ea nu‑mi cunoaşte întunericul din suflet, monstrul dinlăun tru —

poate c‑ar trebui s‑o las în pace.

Nu sunt demn de ea. Nu mă poate iubi.

Dar chiar şi atunci când rostesc aceste cuvinte în mintea mea, ştiu că n‑am puterea să stau departe de ea… dacă o să mă mai primească.