Îmi va plăcea la nebunie s‑o dresez.
Penisul meu mă aprobă, tresărind.
La naiba.
Nu pot dormi, deşi în noaptea asta nu coşmarurile mă ţin treaz, ci micuţa domnişoară Steele. Mă dau jos din pat şi culeg prezerva‑
tivele folosite de pe podea, aruncându‑le la coşul de gunoi. Scot din dulap o pereche de pantaloni de pijama şi îi trag pe mine. O privesc lung pe femeia ispititoare din patul meu şi mă îndrept către bucă‑
tărie. Mi‑e sete.
După ce beau un pahar cu apă, fac ce fac mereu când nu pot dormi — îmi verific e‑mailul la mine în birou. Taylor s‑a întors şi mă
întreabă dacă poate trimite elicopterul înapoi. Probabil că Stephan doarme la etaj. Îi răspund scurt „da,“ deşi la ora aceasta târzie din noapte e aproape inutil.
Mă întorc în living şi mă aşez la pian. Asta e consolarea mea, aici mă pierd ore întregi. Ştiam să cânt foarte bine încă de la vârsta de 9 ani, dar numai când mi‑am cumpărat propriul meu pian, la mine în apartament, a devenit cu adevărat o pasiune. Când vreau să
uit de toate, asta fac. Şi acum nu am chef să mă gândesc la faptul că
i‑am făcut propuneri unei virgine, apoi că i‑am tras‑o sau că mi‑am expus stilul de viaţă cuiva fără niciun fel de experienţă. Cu mâinile pe clape, încep să cânt şi evadez în singurătatea muzicii lui Bach.
O mişcare îmi distrage atenţia de la muzică şi, când ridic privirea, o văd pe Ana stând lângă pian. Înfăşurată într‑o pătură, cu părul revărsat pe spate, cu ochii strălucitori, arată pur şi simplu uimitor.
— Scuze, spune ea. Nu voiam să te deranjez.
De ce îşi cere scuze?
— Mai degrabă eu ar trebui să‑mi cer iertare.
Cânt ultimele note şi mă ridic.
— Ar trebui să fii în pat, o cert eu.
— A fost o bucată minunată. Bach?
— Transcrierea îi aparţine lui Bach, dar la origine e un concert de oboi de Alessandro Marcello.
— Este minunată, dar foarte tristă, atât de plină de melancolie.
Melancolie? N‑ar fi pentru prima oară când cineva foloseşte acest cuvânt pentru a mă descrie.
— Pot să vorbesc deschis? Domnule.
Leila îngenunchează lângă mine în timp ce eu lucrez.
— Poţi.
— Domnule, sunteţi foarte melancolic astăzi.
— Sunt?
— Da, domnule. Aş putea să fac ceva…?
Alung această amintire. Ana ar trebui să fie în pat. Îi mai spun o dată.
— M‑am trezit şi nu mai erai acolo.
— N‑am putut adormi şi nu sunt obişnuit să dorm cu cineva.
I‑am spus asta deja — de ce simt nevoia să mă justific? Îmi trec braţul peste umerii ei dezgoliţi, mă bucur de atingerea pielii ei şi o conduc înapoi către dormitor.
— De la ce vârstă cânţi? Sună minunat.
— De la şase ani.
Am un ton tăios.
— Ah, zice ea.
Cred c‑a priceput aluzia — nu vreau să vorbesc despre copilăria mea.
— Cum te simţi? o întreb când aprind veioza de pe noptieră.
— Mă simt bine.
Pe cearşaful meu e sânge. Sângele ei. Proba virginităţii ei, acum dispărute. Ochii i se ridică de la pete la mine, apoi se uită în altă
parte, stânjenită.
