Închid ochii. Vreau să fac asta cu ea, acum mai mult ca niciodată.

Ce‑aş putea să‑i spun ca s‑o fac să dea o şansă înţelegerii noastre?

— Anastasia, trebuie să ai încredere în instinctul tău. Documen‑

tează‑te, citeşte contractul. Discutăm tot ce nu înţelegi. Voi fi în Portland până vineri dacă vrei să vorbim. Sună‑mă — poate ieşim la cină — poate miercuri? Chiar mi‑aş dori ca asta să meargă. De fapt, nu mi‑am dorit nimic atât de mult cum îmi doresc asta.

Oau. Frumos discurs, Grey. Tocmai am invitat‑o la o întâlnire?

— Ce s‑a întâmplat cu celelalte cincisprezece? întreabă ea.

— Diverse lucruri, dar în cele mai multe cazuri a intervenit incompatibilitatea.

182 Grey

E L James 183

— Şi tu crezi că eu sunt compatibilă cu tine?

— Da.

Aşa sper…

— Deci nu te mai vezi cu ele.

— Nu, Anastasia, nu mă mai văd. Sunt monogam în relaţiile mele.

— Înţeleg.

— Documentează‑te, Anastasia.

Ea pune jos cuţitul şi furculiţa, indicând că a terminat de mâncat.

— Asta e tot? Asta e tot ce‑ai de gând să mănânci?

Dă din cap, punându‑şi mâinile în poală, iar gura îi rămâne închisă cu încăpăţânare… şi îmi dau seama că va fi o adevărată luptă

s‑o conving să termine ce are în farfurie. Nici nu mă mir că e atât de slabă. Voi căuta o soluţie la problemele ei alimentare, dacă va fi de acord să fie a mea. Mănânc mai departe, iar ea mă priveşte fix câteva secunde şi se înroşeşte uşor în obraji.

Ah, asta ce mai e?

— Aş da orice să aflu la ce te gândeşti în acest moment.

În mod evident se gândeşte la sex.

— Pot bănui, o tachinez eu.

— Mă bucur că nu‑mi poţi citi gândurile.

— Gândurile, nu, Anastasia, dar trupul — pe ăsta ţi‑l cunosc destul de bine începând de ieri.

Îi zâmbesc cu subînţeles şi cer nota.

Când plecăm, ieşim ţinându‑ne strâns de mână. Nu spune nimic — e adâncită în gânduri, se pare — şi aşa rămâne până la Vancouver. I‑am dat destule la care să se gândească.

Dar şi ea mi‑a dat destule la care să mă gândesc.

Va dori oare să facă aşa ceva cu mine?

La naiba, aşa sper.

Încă e zi când ajungem la ea acasă, dar soarele se lasă la orizont şi îşi aruncă lumina roz‑perlată asupra muntelui St. Helen. Ana şi Kate locuiesc într‑o zonă pitorească, o zonă cu o privelişte fantastică.

— Vrei să intri? mă întreabă, după ce opresc motorul.

— Nu. Am de lucru.

Ştiu că dacă îi accept invitaţia trec o graniţă pe care încă nu sunt pregătit s‑o trec. Nu sunt făcut să fiu tandru şi apropiat — şi nu vreau să‑i dau speranţe false în legătură cu relaţia pe care o va avea cu mine.

Se supără şi se uită bosumflată în altă parte.

Nu vrea să plec.

E o umilinţă. Mă întind, îi apuc mâna şi‑i sărut degetele, sperând să‑i alung puţin supărarea.

— Mulţumesc pentru weekendul ăsta, Anastasia. A fost…

minunat.

Îşi întoarce către mine ochii strălucitori.

— Pe miercuri? continui eu. Te iau de la muncă, de unde eşti?

— Pe miercuri, zice ea, iar speranţa din vocea ei mă derutează.

La naiba. Asta nu e o întâlnire.

Îi sărut mâna din nou şi cobor din maşină ca să‑i deschid portiera. Trebuie să plec de aici înainte să fac ceva ce voi regreta.

Când se dă jos din maşină, se luminează, nu mai seamănă cu cea care era acum câteva clipe. Merge până la uşa de la intrare, dar, înainte de a urca treptele, se întoarce brusc.

— Ah, apropo, am chiloţii tăi pe mine, spune ea, triumfătoare şi se trage de elasticul lenjeriei pe care văd scrise cuvintele „Polo“ şi „Ralph“.

Mi‑a furat lenjeria intimă!

Sunt uluit. Şi, într‑o secundă, nu vreau altceva decât s‑o văd îmbrăcată în boxerii mei… şi nimic mai mult.

Îşi lasă capul pe spate şi intră în casă, lăsându‑mă pe trotuar, uitându‑mă după ea ca un prost.