Este ceea ce se întîmplã cu enunþuri precum:
(9) Celibatarii sînt oameni necãsãtoriþi.
(10) Oculiºtii sînt medici pentru ochi.
Propoziþiile al cãror adevãr (sau fals) este determinabil pe baza confruntãrii a ceea ce spune enunþul cu faptele sînt însã propoziþii sintetice. De pildã, adevãrul enunþului: (11) Plouã.
nu poate fi confirmat (sau infirmat) dacã nu se comparã ceea ce spune propoziþia cu starea de lucruri.
O propoziþie al cãrei fals decurge chiar din sensul exprimat de ea se numeºte propoziþie contradictorie. Este, de exemplu, situaþia enunþului:
(12) Geamantanele grele sînt uºoare.
Nu e necesarã o examinare a faptelor pentru a conchide cã (12) este o propoziþie falsã.
Katz, Fodor ºi Postal au utilizat în lucrãrile lor conceptele de analitic, sintetic ºi contra dictoriu, dar în definirea acestor noþiuni ei nu au urmat calea expusã mai sus. Deosebirea este urmãtoarea. În explicaþiile de mai înainte, a fost utilizatã perechea de concepte
‘adevãr’–‘fals’. Pentru Katz, Fodor ºi Postal, aceastã pereche nu are însã nici un rol în de -
finirea a na li ti ci tãþii, sinteticitãþii sau a contradicþiei. Definiþiile date de aceºti semanticieni decurg din limbajul propriu semanticii transformaþionale ºi sînt mai abstracte. Destui filosofi le considerã chiar obscure. Pentru a evita complicaþiile, am ales, aºadar, în mod deliberat, o altã cale de definiþie. În aceste condiþii însã, sublinierea diferenþei de metodã de finiþionalã devine cu atît mai necesarã. Faptul cã adevãrul ºi falsul nu au nici un rol pentru definirea e nun þurilor a na litice, sintetice sau contradictorii reprezintã una dintre deosebirile decisive dintre semantica trans formaþionalã ºi semantica logicã.
184
Manual de lingvisticã generalã
Semantica transformaþionalã aparþine teoriei transformaþionale standard. În versiunea con temporanã, semanticii i se rezervã o altã poziþie în interiorul teoriei globale. Ea e acum de numitã “teoria formei logice”, dar acest lucru nu înseamnã cã ea s-ar suprapune se manti cii logice.
2.2.4. Concluzii. Comparativ cu obiectivele semanticii structurale, þelurile semanticii transformaþionale sînt mai puþin ambiþioase, dar poate cã tocmai din aceastã cauzã sînt mai precise. Ca ºi la structuraliºti, se observã preocuparea pentru reprezentarea sensului lexical. Nu se întîlneºte însã intenþia de a studia organizarea paradigmaticã a acestor sensuri. În schimb, reprezentarea sensului propoziþional este o problemã care, în semantica transformaþionalã, primeºte o rezolvare efectivã. Cercetarea nu este totuºi extinsã la nivel transfrastic. Este adevãrat, în anii din urmã s-au înregistrat, în domeniul poeticii, tentative de cons tituire a unei poetici generative a textului. Reprezentanþii “clasici” ai trans for ma þi o nalismului au rãmas însã neutri la aceste propuneri. Lingvistica ºi poetica generativã a tex tului nu pot fi, de aceea, considerate ramuri din istoria “organicã” a trans for ma þio na lis mu lui.
Se poate aprecia cã, spre deosebire de semantica structuralã (ale cãrei realizãri sînt legate mai ales de axa paradigmaticã), semantica transformaþionalã este, într-o mãsurã mai mare, o teorie a coerenþei sintagmatice.
Problema raportului dintre sens denotativ ºi sens conotativ se reflectã în semantica transformaþionalã sub forma gradului de ambiguitate avut de un formativ sau de o propoziþie.
Din semantica transformaþionalã nu s-a construit pînã acum o teorie a schimbãrii semantice, aºa cum s-a întîmplat în semantica structuralã.
Este esenþial comunã celor douã teorii procedura de descriere a sensului lexical: între colecþia semicã ºi lecþiune nu existã o deosebire de esenþã, ci doar de grad. Principiul care stã în spatele acestei proceduri furnizeazã de altfel imaginea exactã a înrudirii dintre aceste douã teorii. ªi semantica structuralã, ºi cea transformaþionalã fac în mod programatic distincþia dintre sensul unei unitãþi lingvistice ºi “obiectul” denumit de acea unitate. ªi, tot în mod programatic, aceste teorii refuzã sã se ocupe de problema relaþiei dintre expresii ºi obiectele la care expresiile se referã.
Atît pentru structuralismul, cît ºi pentru transformaþionalismul semantic, singura realitate demnã de interes este sensul. Separarea sensului de denotaþie plaseazã de aceea cele douã teorii în aceeaºi familie epistemologicã, esenþial distinctã de familia semanticilor logice.
2.3. Semantica logicã
2.3.1. Scurtã prezentare istoricã. Originile semanticii logice se aflã în analiza logicã a ºtiinþelor exacte ºi a limbajului filosofiei. Acest tip de cercetare este ilustrat de operele lui Gottlob Frege, Ludwig Wittgenstein, Bertrand Russell, Moritz Schlick, Alfred Tarski, Rudolf Carnap. Toþi au avut o solidã pregãtire în domeniul matematicilor ºi fizicii. Fiecare a fost, în acelaºi timp, ºi filosof, deºi nici unul nu a propus un nou sistem filosofic. Au trãit ºi au început sã creeze fie la sfîrºitul secolului al XIX-lea (Gottlob Frege), fie în primele decenii ale secolului al XX-lea. Cei mai tineri (Wittgenstein, Carnap, Tarski, Russell) ºi-au continuat opera pînã cãtre zilele noastre.
Un moment important pentru logicã este anul 1936. În acel an, Alfred Tarski a fãcut public rezultatele reflecþiilor sale privitoare la problema adevãrului. Teoria tarskianã a adevãrului este, de fapt, actul de naºtere al semanticii logice. Stimulat de ideile lui Tarski, Rudolf Carnap va propune unsprezece ani mai tîrziu o metodã de analizã semanticã, pe care specialiºtii o cunosc sub numele de metoda intensiunii ºi a extensiunii. În 1948, Hans
Semantica
185
Reichenbach schiþeazã, pentru prima oarã, cadrul unei analize logice a limbii naturale (ºi nu doar a limbajului ºtiinþelor sau a unor fragmente din limba naturalã).
Interesul pentru analiza logicã a limbilor naturale a crescut în mod semnificativ dupã anii ’50. În decada ’50–59, s-au descoperit soluþii pentru anumite probleme interne ale logicii. Problemele respective pãreau insolubile, iar rezolvarea lor s-a dovedit a avea ºi alte avantaje, în afara celor strict tehnice. Faþã de perioada anterioarã, semantica logicã s-a îm bogãþit astfel cu o metodã nouã de analizã: metoda modelelor semantice. Metoda este cunoscutã ºi sub numele de semantica lumilor posibile.
Nu este deci nici o întîmplare cã, în intervalul consecutiv acestor descoperiri, obiectivele semanticii logice se reformuleazã ºi ambiþiile sporesc. În perioada care începe cu anul 1965, se înregistreazã formularea primelor exigenþe programatice referitoare la o abordare globalã a limbii naturale din punct de vedere formal. Semantica logicã aspirã astfel sã devinã o teorie a limbajului. Aceste semnificative mutaþii sînt observabile în operele unor cercetãtori de vîrste diferite: Donald Davidson, Richard Montague, Max Cresswell. Ei pot fi totuºi aduºi la numitorul aceleiaºi generaþii intelectuale, deoarece le este comunã aspiraþia de întemeiere a unei teorii logico-formale pentru limbile naturale.
2.3.2. Morfologie, sintaxã ºi semanticã logicã. Semantica transformaþionalã este parte componentã a unei teorii transformaþionale. Cu semantica logicã se întîmplã ceva similar. Ea este parte dintr-o teorie mai cuprinzãtoare. În structurarea acestei teorii, semantica logicã se orînduieºte alãturi de o morfologie logicã ºi de o sintaxã logicã. Se înþelege, de aceea, mai bine ce este ºi ce face semantica dacã se face o prezentare a celorlalte ramuri ale teoriei.
E nevoie mai întîi de o precizare. În toate exemplificãrile ce urmeazã, obiectul de stu diu este limba românã. Limba românã este aºadar limbaj-obiect. Morfologia, sintaxa ºi semantica logicã ale limbajului-obiect vor fi descrise, într-o bunã mãsurã, tot în limba românã. În aceste condiþii, pentru a evita sentimentul cã descrierea este tautologicã, se va recurge la un artificiu de simbolizare: toate expresiile limbajului-obiect (cuvinte, construcþii, propoziþii sau fraze) vor fi transcrise între bare oblice cu cratime între litere: de pildã, pentru cuvîntul lup notaþia va fi:
(13) / l - u - p /.
Acceptîndu-se aceastã “grafie”, deosebirea limbaj-obiect/metalimbaj va rãmîne vie pe tot parcursul expunerii.
2.3.2.1. Morfologia logicã înseamnã o clasificare a expresiilor din limbajul-obiect.
Este vorba însã despre o clasificare de un alt tip faþã de cea curentã. O sugestie despre aceastã nouã clasificare se poate gãsi într-unul dintre paragrafele capitolului al doilea din partea a treia a acestei lucrãri. Categoriile de expresii cu care lucreazã morfologia logicã sînt urmãtoarele:
(i) Predicate
Predicatul nu este aici o noþiune sintacticã, ci una morfologicã. Prin predicat se înþelege o mare parte a substantivelor, a adjectivelor ºi a verbelor la moduri personale. Este, prin urmare, predicat expresia:
(14) / s - t - u - d - e - n - t /
din propoziþia:
(15) / V - l - a - d # e - s - t - e # s - t - u - d - e - n - t /.
(Semnul # marcheazã delimitãri ale formelor cuprinse în propoziþii.) Tot predicate vor fi ºi expresiile:
