Identificãrile de genul celor care fac posibilã enunþarea unor propoziþii precum (1) reprezintã tipul de fenomen care îi permite lui Benveniste sã afirme cã subiectivitatea este un garant al permanenþei conºtiinþei. Prin (1) este ilustratã împrejurarea cã o experienþã trãitã este atribuitã unei “entitãþi” a cãrei existenþã este condiþionatã de subiectivitate.

Problema abordatã de Benveniste are implicaþii mai complexe decît se poate imagina la prima vedere. Despre importanta tezã asumatã de savantul francez se poate spune însã aici doar cã, în mod probabil, ea condiþioneazã într-un chip prea restrictiv complicatul fenomen al unitãþii de conºtiinþã. Subiectivitatea, aºa cum o defineºte Benveniste, este un parametru important al asimilãrii experienþelor. Dar cine se decide sã relateze la persoana I o serie de experienþe, asimilîndu-le astfel persoanei sale percepute ca aceeaºi, opereazã în prealabil anumite identificãri în care mai apar ºi alþi parametri. Formularea enunþului (1) presupune, de exemplu, seria identificatoare a = eu = X (unde X este numele propriu al 1

persoanei). Apelul la numele propriu sugereazã ideea cã subiectivitatea singurã, în sensul dat de Benveniste, nu poate întemeia permanenþa conºtiinþei. În articolele lui Benveniste nu se gãseºte o demonstraþie a faptului cã asumãri succesive ale pronumelui de persoana I de cãtre o persoanã care obiºnuieºte sã se considere ca fiind aceeaºi (ºi despre care obiºnuim sã credem cã este aceeaºi) sînt cu adevãrat asumãri efectuate de cãtre aceeaºi persoanã.

Ceea ce demonstreazã savantul francez este doar ideea cã, asumînd pronumele personal într-o circumstanþã oarecare, un individ poate asuma ºi una sau mai multe experienþe trãite.

Reflecþii similare îi sînt prilejuite lui Benveniste de cercetãrile asupra timpului verbal.

214

Manual de lingvisticã generalã

Savantul francez a observat cã organizarea lingvisticã a timpului diferã într-un mod esenþial de “segmentarea cronicã” a acestuia. Axa lingvisticã a timpului nu e niciodatã aceeaºi într-o comunitate în care se foloseºte aceeaºi limbã. Originea axei variazã de la vorbitor la vorbitor, dar variazã ºi în funcþie de acelaºi vorbitor, deoarece originea este, de fiecare datã, momentul enunþãrii – mereu altul.

Timpul lingvistic ajunge astfel sã se coloreze cu o puternicã amprentã personalã.

Evenimentele relatate primesc o dimensiune temporalã care izvorãºte numai din persoana locutorului. Timpul proiectat prin limbã asupra evenimentelor relatate este exclusiv timpul trãit de cãtre vorbitor.

Orice experienþã de acest fel este în mod fundamental ºi genuin o experienþã privatã.

Dacã cineva ne spune cã are o migrenã, îl putem crede numai deoarece ºtim cã migrenele sînt posibile ºi numai deoarece am avut noi înºine, foarte probabil, o migrenã. Dar totul se reduce la atît. Nu se poate avea experienþa migrenei altcuiva, aºa cum nimeni nu poate avea experienþa migrenei mele.

Temporalitatea lingvisticã este, în opinia lui Benveniste, un fenomen similar. Ea ne apare, de aceea, ca o experienþã cãreia îi dãm expresie ºi, deci, pe care o facem transmisibilã, dar care, principial, este incomunicabilã. Experienþa lingvisticã a timpului ajunge astfel sã opacizeze, în fapt, comunicarea.

Benveniste însuºi a formulat aceastã concluzie. El a adãugat însã imediat cã ea e greºitã.

În filosofia lingvisticã a savantului francez mai existã un fenomen, al cãrui rol constã tocmai în a contrabalansa opacizarea comunicãrii. Acest fenomen este denumit de cãtre Benveniste intersubiectivitate ºi constituie complementarul subiectivitãþii, aºa cum am vãzut mai înainte cã este definitã aceastã ultimã noþiune.

Explicaþiile date de Benveniste în legãturã cu intersubiectivitatea sînt de o mare simplitate. În conformitate cu aceste explicaþii, vorbirea este împiedicatã sã alunece în “solilocvii publice” (stãri cãtre care o împinge folosirea timpului verbal), deoarece, în chiar procesul dialogului, timpul lingvistic al locutorului ajunge sã fie însuºit ºi de cãtre interlocutor.

O experienþã aparent ireductibil privatã se converteºte astfel într-un “bun intersubiectiv”, iar timpul verbal devine un timp comun pentru “actorii” dialogului.

Benveniste þine foarte mult la autonomia fenomenului de intersubiectivitate. El afirmã cã intersubiectivitatea nu trebuie înþeleasã ca fiind condiþionatã de existenþa timpului cronic, exprimat lingvistic. Pentru lingvistul francez, intersubiectivitatea este o realitate independentã, cu mare anvergurã explicativã: numai condiþia intersubiectivitãþii permite comunicarea lingvisticã.

Modul în care Benveniste rezolvã aceastã problemã lingvisticã, dar cu rezonanþã filosoficã invitã la o cercetare mai detaliatã a argumentelor sale. Discuþia poate fi purtatã prin focalizarea ei asupra a trei probleme: problema intersubiectivitãþii privite în relaþie cu alte afirmaþii despre perechea eu – tu; problema referitoare la experienþa umanã integralã a timpului; ºi chestiunea despre fundamentele intersubiectivitãþii.

(i) Bazele intersubiectivitãþii

Studiatã mai îndeaproape, intersubiectivitatea apare la Benveniste ca un automatism voliþional al interlocutorului. Ori de cîte ori acesta se gãseºte în faþa timpului subiectiv, instituit de cãtre vorbirea celuilalt, interlocutorul acceptã (termenul îi aparþine lui Benveniste) aceastã experienþã privatã ºi o converteºte în experienþã proprie.

Acest proces este un automatism, pentru cã nici un interlocutor nu premediteazã sã-l înfãptuiascã. Procesul face parte din categoria acelor obiºnuinþe de comportament la care achiziþia ºi utilizarea limbajului îi obligã pe indivizi.

De la stilisticã la pragmaticã

215

Automatismul este gîndit de cãtre Benveniste ca avînd o funcþie compensatorie. El reparã ceea ce limbajul însuºi saboteazã: procesul comunicãrii. În concepþia savantului francez, funcþia compensatorie nu este doar intenþionalã, ci ºi efectivã. Experienþa lingvisticã a timpului pune obstacole în calea înþelegerii. Acesta este un fapt. Intervenþia intersubiectivitãþii reechilibreazã situaþia. Acesta este tot un fapt.

Ori de cîte ori atingerea scopurilor urmãrite de indivizi este împiedicatã, se adoptã una dintre urmãtoarele douã atitudini: se cautã soluþia pentru îndepãrtarea obstacolului ivit (ºi se acþioneazã în consecinþã) sau se trage concluzia cã nu existã posibilitãþi contingente pentru atingerea þelului. În acest din urmã caz, renunþarea la atingerea scopului poate fi, totuºi, însoþitã de un fenomen “secundar”. El constã în transpunerea individului în acea stare în care el ºi-ar fi atins scopul. Fenomenul acesta înseamnã, implicit, învingerea sau anularea mentalã a obstacolului real. Dupã toate probabilitãþile, depãºirea mentalã a obstacolului este efectul compensatoriu al nedepãºirii faptice a acestuia. Nu este obligatoriu ca acest efect sã fie produsul unei premeditãri. Dimpotrivã, ne surprindem adesea gîndindu-ne la lucrurile pe care am dori sã le avem.

Originile ºi funcþia intersubiectivitãþii la Benveniste permit orînduirea acestui fenomen în categoria situaþiei descrise mai înainte. Lingvistul francez presupune cã intersubiectivitatea face parte din prima diviziune a acestei categorii. El este obligat sã susþinã cã inter venþia intersubiectivitãþii este soluþia efectivã a dezechilibrului. În aceste condiþii, observaþia criticã se impune de la sine prin întrebarea urmãtoare: cum ºtim cã interven þia intersubiectivitãþii este o soluþie efectivã ºi nu doar o rezultantã compensa torie a unui obiect, în fapt, nedepãºit?

Rãspunsul reclamã o argumentaþie suplimentarã. Dar aceastã argumentaþie nu se mai gãseºte în textele lui Benveniste ºi ea nu poate fi suplinitã prin simpla asertare a ideii cã lucrurile se petrec dupã cum pretinde savantul francez. În aceste condiþii, se pot trage douã concluzii:

a) teza lui Benveniste se cere nuanþatã în urmãtorul sens: cele spuse de lingvistul francez constituie o pledoarie cel mult pentru posibilitatea intersubiectivitãþii; b) teza lui Benveniste constituie o explicaþie a faptului cã orice dialog se realizeazã ºi cã nu este faptic blocat de apariþia inevitabilã a temporalitãþii lingvistice.

(ii) Subiectivitate ºi intersubiectivitate

Subiectivitatea ºi intersubiectivitatea sînt la Benveniste fenomene complementare. Pe de-o parte, identitatea pe care ne-o procurã limbajul (identitate ca fiinþe vorbitoare) este asiguratã de perechea persoana I – persoana a II-a. Aceasta este o tezã asumatã explicit de cãtre Benveniste, care afirmã cã eu ºi tu se disting tocmai prin opoziþie.

Pe de altã parte, intersubiectivitatea e chematã sã înfrîngã obstacolul solipsist al experienþelor private. Orice dialog i se înfãþiºeazã, de aceea, lui Benveniste ca o continuã oscilaþie a participanþilor între asumarea identitãþii celuilalt ºi propria identitate. Prin asumarea lui eu revenim, de fiecare datã, la noi înºine ºi ne delimitãm de acel tu atribuit interlocutorului. Prin intersubiectivitate identitatea de locutori (dar oare numai de locutori?) este abandonatã: eu devine tu ºi reciproc.

În articolele lui Benveniste, aceastã dinamicã este dotatã cu funcþie explicativã în raport cu fenomenele de comunicare ºi de înþelegere. Se poate emite ipoteza cã imaginea acestui mecanism subiacent comunicãrii ºi înþelegerii i-a fost sugeratã lui Benveniste de cãtre utilizarea reversibilã a celor douã pronume. ªi i se poate chiar concede acestei imagini calitatea de a fi o descriere verosimilã.

216

Manual de lingvisticã generalã

Imaginea este însã învestitã de cãtre Benveniste cu funcþie explicativã. Intersubiectivitatea obligã, deci, la a renunþa la principiul identitãþii personale. Însã aceasta este o consecinþã deloc neglijabilã: dacã despre ceva se poate spune, în acelaºi timp, cã este el însuºi, dar ºi altceva decît el însuºi, prin aceasta se distruge infrastructura unui cadru de explicaþie a lumii (asumarea principiului nu înseamnã negaþia devenirii sau a transformãrii).

ªi, distrugîndu-se aceastã infrastructurã, se impune, în mod implicit, adoptarea alteia, care poate fi sau infrastructura cunoaºterii mistice, sau cea a unei logici neclasice.

Aceste observaþii sînt doar constatãri, ºi nu evaluãri. Din ele decurg însã alte douã consecinþe care vin în prelungirea celor de la punctul (i):

a) Sintagma “posibilitate a intersubiectivitãþii” întrebuinþatã mai sus (cf. supra, pct.

(i), consecinþa a)) avea sens numai în cadrul unei explicaþii ce asuma principiul identitãþii.

Dacã este corectã afirmaþia cã intersubiectivitatea implicã negaþia acestui principiu, atunci consecinþa a) trebuie reformulatã: demersul lui Benveniste nu reprezintã nici mãcar o pledoarie pentru posibilitatea intersubiectivitãþii. În acord cu accepþia pe care principiul identitãþii o conferã conceptului de posibilitate, intersubiectivitatea este imposibilã.

b) Demersul lui Benveniste reclamã o structurã explicativã suplimentarã într-una dintre cele douã direcþii deja amintite: fie în sensul cunoaºterii mistice, fie în sensul unui cadru logic nestandard (logica polivalentã, de pildã).

(iii) Experienþa integralã a timpului ºi intersubiectivitatea Distincþiile fãcute de Benveniste în privinþa conceptului de timp sînt de o mare importanþã. Ele sînt o pavãzã contra confuziilor care se pot ivi atunci cînd este luatã în discuþie aceastã majorã noþiune legatã de cunoaºtere ºi, de asemenea, dovedesc cît de complexã este experienþa timpului.

Benveniste a susþinut cã intersubiectivitatea – condiþie necesarã ºi suficientã a înþelegerii

– este un fenomen complet independent de expresia lingvisticã a timpului cronic. Afirmaþia lui trebuie înþeleasã în sensul cã reperele timpului cronic nu îi sînt teoretic de nici un ajutor unui interlocutor. Acesta ia, prin urmare, cunoºtinþã de temporalitatea lingvisticã instituitã prin vorbirea partenerului sãu de dialog. Aproprierea acestei temporalitãþi este însã realizatã, conform lui Benveniste, numai datoritã disponibilitãþii intersubiective a interlocutorului.

Benveniste a putut sã ajungã la formularea acestui punct de vedere tocmai pentru cã a separat într-o manierã radicalã formele de experimentare a timpului. Separaþia este radicalã deoarece ea este, dupã toate aparenþele, adoptatã ca perspectivã ºi în privinþa experienþei temporale efective a indivizilor. Benveniste afirmã astfel cã posedãm o experienþã purã a timpului, procuratã numai de cãtre limbaj. Procedînd aºa, lingvistul francez ajunge sã descopere cît de fragilã ºi de lipsitã de determinãri este aceastã experienþã. În felul acesta s-ar putea explica ºi originea conceptului de intersubiectivitate în filosofia lingvisticã a savantului francez. Experienþa lingvisticã a timpului este fragilã deoarece ea pune piedici în calea comunicãrii, instituind o temporalitate privatã. Aceastã experienþã este necontaminatã de alte experienþe – de pildã, de cea a timpului cronic. Din conjuncþia acestor douã teze (implicite la Benveniste) se desprinde necesitatea de a face apel la un factor care sã sal veze ideea de comunicare. Factorul în cauzã este tocmai intersubiectivitatea ºi în concepþia lui Benveniste el izvorãºte tot din limbaj.

Se poate însã adopta, referitor la tripla distincþie propusã de savantul francez, un punct de vedere “integrator”. În acord cu el, distincþiile timp cronic – timp fizic – timp lingvistic devin relevante tocmai prin considerarea lor împreunã. Aceastã opticã nu înseamnã contes-tarea faptului cã dimensiunile timpului menþionate se definesc în mod pozitiv. Unghiul de

De la stilisticã la pragmaticã

217

vedere integrator expune însã un dublu avantaj. În primul rînd, relevanþa distincþiilor spo reºte.