Pronumele eu se prezintã, prin urmare, ca un fel de sintezã a particularitãþilor de desemnare avute de numele comune ºi de numele proprii. Expresia intenþionalã a acestei sinteze este definiþia care i se dã. Pronumele este definit, de regulã, ca referindu-se la orice persoanã care vorbeºte la un anumit moment.

Definiþia nu este însã satisfãcãtoare în mãsura în care se concede de obicei. Capacitatea ei de a acoperi toate cazurile de întrebuinþare adecvatã a pronumelui eu este infirmatã de o situaþie posibilã de comunicare, în care cineva vorbeºte fãrã a întrebuinþa totuºi persoana I.

Definiþia se cere de aceea completatã: eu denumeºte orice persoanã care vorbeºte într-un anumit moment ºi care spune “eu”. De astã datã, cazurile de întrebuinþare adecvatã a pronumelui sînt efectiv acoperite. Rãmîne însã nemulþumitor faptul cã termenul supus definiþiei apare încã o datã în chiar structura definiensului. Definiþiile nu trebuie sã ajungã la astfel de situaþii.

Ceea ce s-a obþinut este totuºi maximum de corectitudine ºi de claritate pornindu-se de la definiþia tradiþionalã. Este astfel învederat faptul cã, spre deosebire de caracteristicile denotative ale substantivelor, pronumele eu obligã la identificarea denotatului sãu numai prin raportare la actul vorbirii. Contextul de comunicare în relaþie cu care e posibilã indicarea denotatului pronumelui eu este numit de cãtre Benveniste instanþã de discurs.

Observaþiile lui Benveniste sugereazã o nuanþare a definiþiei anterioare. Dacã eu se defineºte numai în raport cu instanþa de discurs, aceasta înseamnã cã trebuie sã existe tot atîtea pronume de persoana I cîte instanþe existã. Cum numãrul acestora din urmã este infinit, numãrul pronumelor va fi tot aºa. Eu înseamnã, prin urmare, eu , eu , ..., eu .

1

2

n

Concluzia este numai în aparenþã nesatisfãcãtoare. În primul rînd, ea explicã de ce apar dificultãþi atunci cînd se încearcã a se preciza clasa de entitãþi cãrora li se poate aplica pronumele (situaþia definiþiei anterioare). În al doilea rînd, ea nu pledeazã pentru eliminarea acelui eu ambiguu (la care se referã de obicei gramaticile) ºi pentru înlocuirea lui cu un ºir infinit de pronume. Concluzia invitã doar la stabilirea unei distincþii de nivel între pronumele de persoana I, care este o formã goalã (pentru cã în schema limbajului el nu poate avea nici un rol), ºi apariþiile lui în vorbire, cînd aceastã formã “se umple” de conþinutul pe care i-l acordã instanþa de discurs. Punctul de vedere al lui Benveniste acrediteazã astfel, în mod implicit,

De la stilisticã la pragmaticã

211

ideea cã pronumele din limbaj este asemenea unei variabile individuale din morfologia logicã. Întocmai ca o variabilã individualã, el ia valori în mulþimea infinitã a constantelor individuale, care sînt pronumele definite prin instanþele de discurs.

În urma acestor observaþii, se ajunge sã se explice ºi din ce motiv considerã Benveniste cã nu se poate acorda acelaºi statut tripletului eu – tu – el. În vreme ce primele douã pronume îºi dezvãluie rolul numai prin relaþie cu instanþa de discurs, al treilea se defineºte fãrã nici o referire la aceasta.

Persoana a III-a este dependentã de contextul lingvistic. Dependenþa ei îi dezvãluie însã un cu totul alt rol de comunicare. Benveniste afirmã cã persoana a III-a este expresia pronumelui nepersonal, ideea de persoanã fiind codificatã numai prin perechea eu – tu.

Benveniste a ajuns la aceste concluzii importante studiind semantica pronumelui. Semantica a relevat însã necesitatea de a se lua în consideraþie condiþiile enunþãrii, adicã acei parametri de explicaþie la care nu se face apel atunci cînd se studiazã semantica altor pãrþi de vorbire. Dacã este, prin urmare, sã se gãseascã o specificitate pragmaticã a cercetãrii lui Benveniste, atunci ea ar putea fi rezumatã prin ecuaþia “pragmatica = o semanticã a condiþiilor de enunþare”.

Acest criteriu îi serveºte savantului francez la gruparea în aceeaºi nouã categorie a altor cîteva forme lingvistice pe care gramaticile tradiþionale le repartizeazã în clase distincte: pronumele (adjectivul) demonstrativ de apropiere ºi de depãrtare, anumite adverbe ºi timpuri verbale. Raportul dintre primele douã pronume personale ºi aceste forme gramaticale este asemãnãtor celui dintre nucleul atomic ºi orbitele sale: timpurile, unele adverbe ºi demonstrativele de apropiere ºi de depãrtare graviteazã în jurul pronumelui eu. Definiþia ºi înþelegerea rolului lor depind de înþelegerea rolului avut de acest pronume.

Demonstrativele de apropiere ºi de depãrtare constituie un subsistem (în înþelesul saussurian al cuvîntului) inteligibil numai prin raportarea elementelor lui la aceeaºi instanþã de discurs. Aceasta exprimã contiguitatea spaþialã a unui obiect cu emiþãtorul, aºadar cu acel eu, explicit sau implicit, utilizat într-o situaþie de comunicare.

Adverbele de timp ºi de loc aici, acolo, acum, atunci, ieri, azi, mîine dobîndesc un conþinut numai în mãsura în care a fost statuat reperul spaþial sau temporal. Însã acest reper este statuat din nou prin instanþa de discurs.

O analizã incitantã ºi bogatã în sugestii consacrã lingvistul francez timpului verbal.

Benveniste deosebeºte trei forme de “înþelegere” a timpului: timpul fizic, timpul cronic ºi timpul lingvistic.

Despre primul sînt date cele mai puþine precizãri. Timpul fizic pare a fi “timpul în stare purã”, adicã o duratã uniformã, ale cãrei expresii naturale ar putea fi alternanþa anotimpuri lor sau ritmul bãtãilor inimii. Reflexul subiectiv al timpului fizic îl reprezintã percepþia variabilã a duratei, simþitã uneori ca fiind dilatatã, iar alteori ca scurgîndu-se cu repeziciune. Benveniste n-o spune, dar se pare cã aceastã formã a timpului este cea pe care Bergson a recuperat-o din perspectivã filosoficã ºi cãreia Proust i-a dat expresie artisticã în ciclul sãu romanesc.

Timpul cronic reprezintã mai degrabã o modalitate de mãsurã ºi, implicit, de segmentare a timpului fizic. Timpul cronic are o origine fixatã prin acordul membrilor unei comunitãþi: naºterea lui Iisus (pentru creºtini), facerea lumii (pentru evrei) º. a. m. d. Este vorba despre originea unei axe segmentate în unitãþi convenþionale: milenii, secole, ani etc. Unitãþile de mãsurã permit plasarea în timp a evenimentelor ºi a persoanelor.

Timpul cronic are o expresie lingvisticã (substantivele care denumesc zilele sãptãmînii, lunile anului), dar nu trebuie confundat cu timpul lingvistic propriu-zis. Diferenþa este urmãtoarea: originea axei timpului cronic este fixã ºi acceptatã de o întreagã comunitate (sau de un grup de comunitãþi). ªi timpul lingvistic are o axã, dar originea ei nu este ºi nu

212

Manual de lingvisticã generalã

poate fi aceeaºi. Originea timpului lingvistic este instanþa de discurs – de fiecare datã alta, de la vorbitor la vorbitor, ºi de fiecare datã alta pentru fiecare vorbitor. Trecut, prezent ºi viitor devin astfel noþiuni inteligibile numai pornin du-se de la punctul de reper al celui care vorbeºte. Rezultã de aici cã uniformitatea acestor noþiuni este numai aparentã. Inspirat, Benveniste denumeºte aceastã experienþã, procuratã de utilizarea limbajului, o perpetuã reinventare a timpului. Reinventare, pentru cã orice act de vorbire prin intermediul cãruia evenimentelor ºi persoanelor li se conferã o determinaþie temporalã înseamnã un act de fixare a originii timpului.

Prin extinderea analizei dincolo de grupa pronumelui personal, Benveniste demonstreazã convingãtor eterogenitatea esenþialã a unor forme gramaticale aduse, prin clasificãrile tradiþionale, la un fragil ºi îndoielnic numitor comun.

2.2.2. Elemente de filosofie a limbajului. Analiza cuvintelor “pragmatice” (denumite uneori ºi “particule deictice”) l-a condus pe Benveniste cãtre reflecþii de o anvergurã mai mare decît lingvistica. Din cercetãrile lui Benveniste se pot astfel abstrage elementele unei filosofii a limbajului.

Existã mai multe întrebãri la care o astfel de filosofie e chematã sã rãspundã. Douã dintre acestea sînt urmãtoarele: dacã oamenii comunicã în mod real prin intermediul limbii ºi – în caz cã acest lucru se întîmplã – cum are loc fenomenul comunicãrii?

Benveniste se numãrã printre acei lingviºti ºi filosofi care nu se îndoiesc de faptul cã limba corespunde finalitãþii ce i se acordã de obicei: comunicarea. Savantul francez neagã însã faptul cã limba ar fi instrumentul procesului de comunicare.

Negaþia este la prima vedere paradoxalã. Ea decurge însã din distincþia saussurianã limbã/vorbire adoptatã de Benveniste ºi denumitã, în terminologia sa, limbaj/discurs.

Benveniste neagã, aºadar, limbajului calitatea de instrument al comunicãrii deoarece, pentru el, aceastã calitate aparþine, în realitate, discursului.

Limbajului Benveniste îi acordã un rol mai important. În raport cu discursul, limbajul are un statut “primordial”, în sensul cã o anumitã proprietate a acestuia conferã discursului calitatea pe care el o are: de instrument al comunicãrii. Raportul dintre limbaj ºi discurs este, aºadar, un raport de condiþionare.

Nu astfel se prezentau lucrurile pentru Saussure privitor la raportul dintre limbã ºi vorbire.

Existã însã o noutate adusã de demersul lui Benveniste. Ea constã tocmai în indicarea acelei proprietãþi avute de limbaj, proprietatea în virtutea cãreia discursului i se conferã calitatea de instrument al comunicãrii. Aici se realizeazã ºi joncþiunea dintre studiile de pragmaticã ºi reflecþiile despre limbaj în genere.

Conform lui Benveniste, proprietatea în cauzã este o constrîngere pe care limbajul o exercitã asupra oricãrui individ ce vrea sã comunice. Constrîngerea constã în faptul cã individul se constituie ca subiect, în obligaþia ca acesta sã utilizeze pronumele de persoana I singular. Este cunoscut acum sensul acestei utilizãri, conform analizei lui Benveniste.

Utilizarea persoanei I este echivalentã cu aproprierea pronumelui. Pronumele se transformã astfel dintr-o “formã vidã” (cum îl numeºte lingvistul francez), într-o formã al cãrei conþinut este însãºi persoana vorbitoare, împreunã cu momentul (irepetabil) în care vorbeºte. Aceastã transformare defineºte, pentru Benveniste, momentul extrem de important al convertirii limbajului în discurs. Momentul înseamnã, de asemenea, pentru el constituirea ca subiect a individului.

Fenomenul de constituire ca subiect al unei persoane este denumit de cãtre Benveniste subiectivitate. Subiectivitatea, aºa cum o înþelege lingvistul francez, este gînditã numai

De la stilisticã la pragmaticã

213

în relaþie cu actul vorbirii. În acest sens existã din partea lui Benveniste ºi o precizare de o exemplarã lapidaritate: “este eu doar cel care spune «eu»” (Problèmes de linguis tique générale, Gallimard, Paris, 1966, p. 260).

Accepþia în care Benveniste întrebuinþeazã conceptul de subiectivitate nu exclude celelalte accepþii (mai frecvente) cu care sîntem obiºnuiþi. Pentru Benveniste, ea este însã accepþia privilegiatã, deoarece este corelatã cu un fenomen care constituie o laturã esenþialã a fiinþei umane: putinþa de a comunica. Credinþa în aceastã corelaþie este exprimatã prin afirmaþia (repetatã) cã subiectivitatea este o trãsãturã inerentã a discursului. Pentru Benveniste discursul nu poate exista în afara cuplului asumat (ºi reversibil) eu – tu.

Caracterul privilegiat al acestei accepþii a subiectivitãþii la Benveniste se vãdeºte ºi din alte afirmaþii. Lingvistul francez ia în consideraþie experienþele pe care indivizii le trãiesc în decursul existenþei lor. El afirmã cã subiectivitatea, aºa cum o defineºte, transcende aceste experienþe, funcþionînd pentru ele ca un factor integrator ºi asigurînd, în acest fel, unitate psihicã. Subiectivitatea devine, pe aceastã cale, un garant al permanenþei conºtiinþei.

Sensul tezei lui Benveniste poate fi ilustrat prin urmãtoarea propoziþie: (1) Mi-am întîlnit un prieten.

Se gãseºte, în acest enunþ, un subiect al enunþãrii rãmas implicit pentru cã regulile limbii române permit aceasta: pronumele eu. Pronumele este dependent de o anumitã instanþã de discurs, simbolizatã în mod convenþional id . Se desluºeºte, de asemenea, o instanþã acþionalã, 1

în care cineva îºi întîlneºte un prieten. Instanþa acþionalã este anterioarã celei discursive ºi are ºi ea un subiect, dar un subiect acþional: a .

1

Se observã acum cã nu era posibil ca subiectul discursiv al enunþului (1) sã formuleze aceastã propoziþie dacã el nu stabilea identitatea dintre el însuºi – ca subiect al enunþãrii

– ºi subiectul acþional al instanþei acþionale. În caz cã cei doi subiecþi nu ar fi fost identici ºi subiectul discursiv ar fi dorit sã comunice un lucru asemãnãtor cu acela comunicat de propoziþia (1), el ar fi construit propoziþia:

(2) ªi-a întîlnit un prieten.