Deosebirea dintre limbaj-obiect ºi metalimbaj nu este un rafinament gratuit al spiritului ºtiinþific. Ea s-a impus ca urmare a faptului cã, în domenii de cunoaºtere de o mare rigoare, cercetãrile au ajuns cîndva la impasuri grave. Domeniile în cauzã sînt filosofia ºi fundamentele matematicii, iar impasul s-a numit paradox. S-a dovedit cã paradoxurile nu puteau fi depãºite în mod dialectic-hegelian, ci prin postularea anumitor distincþii. Forma generalizatã a acestor distincþii este tocmai deosebirea limbaj-obiect/metalimbaj. Deosebirea aceasta reprezintã, prin urmare, o foarte importantã exigenþã epistemologicã.
Devine clar astfel cã, în domeniul lingvisticii, ºtiinþe precum fonetica, fonologia, morfologia, sintaxa sau lexicologia sînt, în primul rînd, metalimbaje. Cu semantica se întîmplã la fel. În mãsura în care se vorbeºte, aºadar, despre o semanticã structuralã, transformaþionalã sau logicã, se au în vedere metalimbaje distincte, al cãror numitor comun este faptul cã ele sînt metalimbaje semantice. Un metalimbaj este semantic dacã el se ocupã cu studiul fenomenelor de sens ºi/sau de denotaþie dintr-un limbaj-obiect.
2.1. Semantica structuralã. Numele acestui important curent al semanticii moderne este revelator. Semantica structuralã reprezintã un produs al doctrinei ºi al metodei structuraliste, amîndouã dominante în lingvistica europeanã a secolului al XX-lea.
174
Manual de lingvisticã generalã
Existã surse mai îndepãrtate ºi mai apropiate ale semanticii structurale. Sursa îndepãr-tatã o constituie doctrina saussurianã a semnului lingvistic. Una mai apropiatã este teoria cîmpurilor lexicale a lui Jost Trier, teorie înruditã de altfel cu aceea a saussurianismului.
Sugestia cea mai apropiatã în timp pentru o analizã structuralã a sensului îi aparþine însã lui Louis Hjelmslev. Într-un articol publicat în 1958, lingvistul danez a emis, pentru prima datã, ipoteza cã sensurile unitãþilor lexicale sînt susceptibile de o analizã sistematicã. În felul acesta, conceptul (adicã tocmai sensul) a fost supus unei perspective compoziþionale. Sugestia lui Hjelmslev a fost fericit coroboratã cu procedura de analizã care se cristalizase deja în fonologie. În fonologie, unitatea centralã era (ºi este) fonemul. Fonemul nu mai este însã ºi unitatea minimalã, deoarece este doveditã posibilitatea de descompunere a sa în unitãþi încã ºi mai mici: trãsãturile fonematice distinctive. Ceea ce era demonstrat pentru planul expresiei putea fi adoptat, aºadar, ca ipotezã plauzibilã de analizã ºi pentru planul conþinutului. În felul acesta, s-a nãscut ºi ipoteza de anvergurã a unei organizãri esenþialmente similare a celor douã planuri ale limbii. În lingvistica generalã, aceastã ipotezã este cunoscutã sub numele de izomorfismul dintre expresie ºi conþinut. Pentru unii lingviºti, ideea izomorfismului este deja o tezã.
Denumirea de semanticã structuralã sugereazã, în mod greºit, ideea cã ar fi vorba despre un curent unitar. În realitate, semantica structuralã este un mãnunchi de tendinþe. Nu se poate nega asemãnarea dintre aceste tendinþe, dar nu e uºor de precizat cîte invariante de metodã conferã acestor direcþii un caracter unitar. Relativa eterogenitate a semanticii structurale se probeazã, de exemplu, în terminologie. Prin semantica structuralã ºi-a fãcut loc în lingvisticã un anumit (meta)limbaj. Se întîmplã însã cã, de multe ori, cercetãtorii îºi fãuresc propria terminologie, ca ºi cum ºtiinþa semanticã ar începe de fiecare datã cu ei înºiºi. Se întîmplã, de asemenea, ca termeni folosiþi cu o anumitã accepþie, de cãtre un cercetãtor, sã fie preluaþi, dar cu o accepþie schimbatã, de altul. De exemplu, semnificaþia termenului clasem la Pottier ºi la Greimas nu este aceeaºi. La fel se petrec lucrurile ºi în cazul conceptului de izotopie la Greimas ºi la Rastier. Desigur, nimic ºi nimeni nu poate împiedica, în principiu, un cercetãtor sã creeze un termen nou sau sã modifice semnificaþia unui termen aflat deja în circulaþie.
Cu toate acestea însã, nu este mai puþin adevãrat cã, dincolo de faptele ce justificã, la nivel individual, aceste fenomene, inflaþia ºi instabilitatea terminologicã mãrturisesc o stare de lucruri inerentã oricãror începuturi: imaturitatea disciplinei înseºi.
Tocmai din aceste considerente, în prezentarea care urmeazã, semantica structuralã nu este descrisã decît parþial în funcþie de invariantele de metodã. Aceste invariante sînt prezentate acolo unde ele au un contur mai clar. Cînd lucrul acesta nu se petrece însã, expunerea se orienteazã dupã obiectivele pe care adepþii semanticii structurale le urmãresc. Decurge de aici o anumitã imagine a structuralismului semantic: o teorie ºi o serie de obiective care aparþin cîte puþin fiecãruia dintre semanticienii structuraliºti, dar care, ca întreg, nu aparþin nimãnui.
2.1.1. Sem ºi semem. Indiferent de variantele sale, semantica structuralã expune un principiu unic de descriere a sensului. Acest principiu este de naturã analiticã ºi constã în a considera sensul lexical drept o entitate decompozabilã. Sensul lexical este un concept.
În terminologia mai multor semanticieni structuraliºti, sensul lexical este denumit semem (Bernard Pottier, Algirdas Julien Greimas), dar acest nume nu trebuie confundat cu sememul bloomfieldian. Sememul din semantica structuralã poate fi privit prin analogie cu fonemul.
Fonemul este un ansamblu de trãsãturi fonematice distinctive. Sememul este un ansamblu de trãsãturi semantice distinctive. Aceste trãsãturi semantice se numesc seme.
Semantica
175
Conform cu acest punct de vedere, sensul (adicã sememul) substantivului tigru, de pildã, constã din urmãtoarea colecþie (aproximativã) de seme: “mamifer”, “sãlbatic”, “carnivor”,
“felinã”. Colecþia este aproximativã, deoarece aici nu au fost enumerate toate semele care caracterizeazã în mod riguros sememul substantivului tigru. S-a urmãrit numai o ilustrare elementarã a principiului de descriere.
2.1.1.1. Exigenþe impuse semelor. Uneori, referitor la conceptul de sem, în lucrãrile de semanticã structuralã, sînt formulate anumite exigenþe. Se cere astfel semului sã fie o unitate distinctivã ºi minimalã. Se mai cere, de asemenea, ca numãrul de seme întrebuinþate pentru descrierea unui sistem semantic sã fie finit. De obicei, aceste exigenþe rãmîn implicite.
(i) Condiþia de distinctivitate nu are nevoie de comentarii speciale. Ea înseamnã cã orice sem trebuie sã aibã calitatea de a permite discriminãri. Ansamblul tuturor acestor discriminãri defineºte individualitatea semanticã a unui cuvînt. Reluînd cazul substantivului tigru, se observã cã fiecare sem permite anumite distincþii: semul “mamifer” separã clasa tigrilor de clasa vieþuitoarelor care nu sînt mamifere; semul “carnivor” distinge în interiorul clasei mamiferelor pe cele carnivore de cele necarnivore; semul “felinã” restrînge ºi mai mult clasa, introducînd deosebiri între anumite mamifere carnivore (care sînt feline) ºi cele ce nu sînt feline etc. Se obiºnuieºte ca prezenþa sau absenþa unei proprietãþi exprimate printr-un sem sã fie indicatã prin semnele aritmetice “+” ºi “–”; faptul cã un anumit animal nu este, de exemplu, carnivor poate fi simbolizat prin notaþia “–carnivor”.
Dacã un sem nu are valoare distinctivã, aceasta înseamnã cã el are, în descrierea semanticã, un rol pur decorativ. În consecinþã, se poate renunþa la el.
(ii) Semul este gîndit în semantica structuralã ºi ca o unitate minimalã. În aceastã privinþã, e necesarã mai întîi o precizare. Se impune o distincþie între sem ºi expresia acestuia. Dacã aceastã distincþie nu se face, exigenþa de minimalitate poate fi supusã, în mod eronat, criticii. O situaþie care ilustreazã aceastã deosebire este aceea a substantivului foarfecã. În sememul acestuia trebuie sã aparã, la un anumit punct, ºi un sem prin care sã se indice utilizarea instrumentului. Semul în cauzã poate fi urmãtorul: “care serveºte la tãierea unor materiale sau obiecte nonrigide sau slab rigide”. Funcþia instrumentului e, prin urmare, indicatã printr-o perifrazã. Lungimea perifrazei þine însã de expresia semului, ºi nu de semul însuºi. Nu e, prin urmare, nici o contradicþie (deºi aparenþele spun altceva) între faptul cã acest sem se realizeazã printr-o perifrazã ºi faptul cã se spune despre el cã este un constituent minimal al sememului “foarfecã”.
Cerinþa ca semul sã fie o unitate minimalã conduce semantica structuralã spre o anumitã teorie a conceptului, adicã a sensului unui cuvînt. Analogia cu modul în care e gîndit fonemul se dovedeºte încã o datã clarificatoare. Un fonem este o sumã de trãsãturi fonematice distinctive.
Rezultã de aici cã nici o asemenea trãsãturã nu este un fonem, raportul dintre fonem ºi trãsãturi distinctive fiind cel dintre întreg ºi parte sau dintre mulþime ºi elementul ce aparþine acelei mulþimi. În principiu, acest raport trebuie sã reaparã ºi între semem ºi semele din care el e alcãtuit. Sememul e deci un întreg (sau, alternativ, o mulþime), iar semul e o parte a întregului (sau un element al mulþimii). Dar nu se poate nega faptul cã sememul constituie reprezentarea structuralã a unui concept. În aceste condiþii, aºa cum trãsãtura fonematicã nu era un fonem (ci mai puþin), tot astfel semul nu poate fi el însuºi un concept, ci “un fragment” al sãu. Însã aceastã concluzie, dedusã din chiar principiile de analizã structuralã a sensului, e manifest falsã: semul “mamifer” din componenþa sememului “tigru” nu e un fragment din conceptul
“tigru”, ci este el însuºi un concept ºi poate fi ºi analizat, la rîndul lui, ca semem.
Paradoxul semelor este aºadar urmãtorul. Semantica structuralã propune o reprezentare ansamblistã (adicã în termeni de mulþimi) sau poate mereologicã (adicã în termenii relaþiei
176
Manual de lingvisticã generalã
întreg–parte) a sensului lexical. Dar atît ansamblismul, cît ºi mereologia presupun respec-tarea anumitor postulate, care, de fapt, se vãd încãlcate de cãtre semantica structuralã. La aceastã obiecþie s-ar putea rãspunde, din interiorul semanticii structurale, în chipul urmãtor: reprezentarea semicã a sensului nu are nici o legãturã cu sensul însuºi sau cu echivalenþa sens-concept. Reprezentarea semicã este doar o procedurã convenþionalã ºi utilã. Aceastã replicã dizolvã realmente obiecþia de mai sus. Dar replica genereazã o obiecþie nouã. Dacã semantica structuralã se desolidarizeazã de teoria conceptului ºi a structurii acestuia, atunci nu se mai înþelege care este, de fapt, interesul cognitiv cãruia aceastã disciplinã i se subordoneazã.
(iii) Cerinþa ca numãrul de seme întrebuinþate în descrierea unui sistem semantic sã fie finit este de o evidentã normalitate. Nici o cercetare ºtiinþificã nu poate utiliza un numãr infinit de instrumente. Conceptul de sistem semantic înseamnã, aici, ansamblul de sensuri lexicale corespunzãtor numãrului de unitãþi ce alcãtuiesc vocabularul unei limbi. Acest ansamblu este desigur finit, chiar dacã faptul de a fi finit înseamnã o cifrã pro babil de ordinul sutelor de mii. În aceste condiþii, exigenþa numãrului de seme înseamnã un lucru de felul urmãtor: dacã n reprezintã numãrul de sememe dintr-o limbã, numãrul de seme necesar ar trebui sã fie m, cu precizarea cã m este neapãrat mai mic decît n.
Nici o limbã nu deþine, în acest moment, o descriere structuralã a sememelor ei ºi nici nu e de crezut cã într-un viitor prea apropiat lucrul acesta va fi posibil (cel puþin dacã descrierea structuralã e înþeleasã în felul în care este acum înþeleasã). Aceastã constatare nu reprezintã însã o obiecþie adusã semanticii structurale. Din ea decurge doar faptul cã, dacã sîntem în imposibilitatea de a indica numãrul de seme ºi de a enumera aceste seme, împrejurarea nu înseamnã ºi imposibilitatea de a demonstra cã semele sînt în numãr finit.
2.1.2. Structura sememului. Semantem, clasem, virtuem. Nucleu semic ºi seme contextuale. Pînã în acest moment, sememul apare aºadar ca o colecþie de seme. Pentru unii reprezentanþi ai semanticii structurale, colecþia semicã expune însã grupuri semice.
Aceasta înseamnã cã, pentru ei, sememul este mai mult decît o colecþie de seme. Sememul are aºadar o structurã.
În concepþia lui Bernard Pottier, spre exemplu, clasa semelor ce reprezintã sememul unui cuvînt este o reuniune de trei subclase. Prima subclasã e compusã din semele care conferã sememului individualitate. Aceastã subclasã este numitã semantem (semantemul lui Pottier nu trebuie însã confundat cu semantemul lui Gougenheim ºi al lui Vendryes).
De pildã, pentru sememul cuvîntului om, unul dintre semele care alcãtuiesc semantemul acestuia este “fiinþa raþionalã”.
Alãturi de semantem se aflã clasemul. Clasemul este acel subansamblu alcãtuit din seme ce indicã trãsãturi generice. “Mamifer” este, de pildã, un sem aparþinînd clasemului, ºi nu semantemului, deoarece proprietatea exprimatã de el nu caracterizeazã doar sememul substantivului om, ci multe alte sememe.
În sfîrºit, a treia subclasã de seme din structura sememului este, în semantica lui Pottier, virtuemul. Virtuemul este alcãtuit din semele ce justificã mecanismul conotaþiei. Reclama firmei de carburanþi “Esso” îi îndeamnã pe automobiliºti: “Puneþi un tigru în motorul dumneavoastrã!”. Aici, cuvîntul “tigru” apare în enunþ în locul sintagmei “benzina Esso”.
Dar, pentru ca substituþia sã fie posibilã, e necesar ca sememul cuvîntului ºi cel al sintagmei sã posede un grup de seme în comun. Semele în cauzã ar putea fi “supleþe”, “rapiditate”, “vi-goare”. Grupul pe care îl formeazã ele nu reprezintã nici semantemul, nici clasemul vreunuia dintre sememele celor douã unitãþi. Semele respective fac parte din virtuem.
Semantica
177
Semantemul are aºadar funcþia de a justifica un anumit tip de combinaþii semantice.
