203

Nimic din ceea ce se þese într-o zi nu mai e identic cu ceea ce a þesut în oricare dintre zilele anterioare. Cu limbajul se poate întîmpla la fel. Dar, dacã limbajul ajunge sã fie gîndit aºa, atunci fiecare fapt de limbã devine un fenomen de o esenþialã unicitate. Definiþia lui Bally implicã, prin urmare, în mod potenþial, o perspectivã croceeanã asupra limbii. Croceeanã – în sensul cã limba se naºte mereu cu fiecare nouã realizare a unui act lingvistic. Aceas tã perspectivã lasã însã cel puþin deschisã o chestiune esenþialã legatã de limbã: comunicarea.

Bally însuºi a realizat cã definiþia limbii propusã de el are aceastã implicaþie. Tranziþia de la teza (iv) la teza (vi) marca diferenþierea lui de concepþia despre limbã a lui Saussure. Teza urmãtoare indicã însã saussurianismul lui Bally, saussurianism care îi permite o distanþare neechivocã de filosofia croceeanã a limbii.

(vii) Oricare ar fi funcþia dominantã a unui act lingvistic, acesta se supune mereu necesitãþii ca vorbitorul sã se facã înþeles.

Necesitatea de a comunica este, în concepþia lui Bally, o funcþie supraordonatoare a limbii. O funcþie care îºi subordoneazã totdeauna oricare dintre celelalte funcþii: noþionalã, expresivã sau volitivã. În opera lui Saussure, prezenþa acestei funcþii era implicitã ºi se putea deduce din teza foarte importantã a naturii convenþionale a limbii. Bally nu aminteºte despre convenþia saussurianã. Ceva foarte asemãnãtor cu aceasta apare însã în momentul în care lingvistul elveþian se referã la mijloacele de expresie a intuiþiilor. Aceste mijloace, aratã Bally, sînt aceleaºi pentru toþi vorbitorii unei limbi. O intuiþie este neîndoielnic subiectivã, dar atunci cînd e exprimatã, ea este codificatã într-un tipar ce nu mai este proprietatea unei anumite persoane. ªi aceasta, deoarece limbajul este o instituþie socialã. Un fapt de limbã expresiv este, de aceea, pentru Bally un fragment de subiectivitate instituþionalizatã.

Urmare a acestei perspective asupra limbajului, noua ºtiinþã avutã în vedere de Bally primeºte urmãtoarea definiþie:

(viii) “Stilistica studiazã deci faptele de expresie ale limbajului organizat din punctul de vedere al conþinutului lor afectiv, adicã exprimarea faptelor sensibilitãþii prin limbaj ºi acþiunea faptelor de limbaj asupra sensibilitãþii” (Bally, “Traité de stylistique fran çaise” , vol. I, Genève, 1951, p. 14).

Prima problemã cu care se confruntã orice disciplinã ºtiinþificã este aceea de a-ºi delimita domeniul de cercetare ºi, implicit, de a identifica entitãþile ce îi formeazã domeniul. Pentru Bally, aceste operaþii reprezintã partea premergãtoare a demersului propriu stilisticii.

Metoda întrebuinþatã în acest scop este comparaþia, iar premisa ei a fost deja enunþatã: un act de comunicare nu este aproape niciodatã caracterizat, în mod exclusiv, de o anumitã funcþie. Statistic, dominã acele fapte de vorbire care expun o întrepãtrundere de funcþii cu manifestarea mai accentuatã a uneia dintre ele.

Realitatea lingvisticã oferã, în aceste condiþii, ea însãºi metoda de urmat. Identificarea afectivitãþii exprimate într-un act de vorbire oarecare nu se poate face decît prin comparaþie cu elementul noþional expus de actul de vorbire în cauzã. Fie, de pildã, un fragment de conversaþie. Se vor nota intonaþia ascendentã proprie unei interogaþii cu semnul “↑”, intonaþia mediu descendentã a unui rãspuns cu “↓” ºi intonaþia emfatic descendentã (tot a unui rãspuns) cu “↓↓”. Se presupune cã dialogul are urmãtorul aspect intonaþional:

–Vii ? ↑

–Viiin ↓↓

Rãspunsul este caracterizat atît de funcþia noþionalã, cît ºi de cea afectivã. Elementul noþional conþinut în rãspuns constã în faptul cã interlocutorul dã o informaþie reclamatã de

204

Manual de lingvisticã generalã

interogaþie. Dar mesajul nu conþine doar informaþia cerutã. El mai comunicã starea de agasare a interlocutorului, cauzatã (eventual) de insistenþe anterioare sau de asumarea unei obligaþii neplãcute. Aceste informaþii suplimentare sînt ºi ele codificate în mesaj: prin cantitatea vocalicã ºi prin intonaþia accentuat descendentã. Aceste mãrci lingvistice ale mesajului sînt deci expresia unei atitudini afective ºi constituie fapte care trebuie sã intre în raza de interes a stilisticianului. Identificarea lor presupune comparaþia continuã cu ceea ce este element intelectual (adicã nonafectiv) al mesajului.

Din metoda propusã de Bally pentru identificarea faptelor stilistice decurge o consecinþã importantã. Stilistica nu are, ca obiect, un cîmp de fapte de comunicare care sã fie altul decît cîmpul faptelor gramaticale. Nu ar trebui sã se imagineze limbajul ca o suprafaþã parcelatã pe o arie, de cãtre stilisticã, ºi pe o alta de foneticã, gramaticã ºi lexicologie. Diferenþa dintre stilisticã, pe de o parte, ºi foneticã, gramaticã ºi lexico logie, pe de altã parte, se gãseºte doar în unghiurile diferite de perspectivã asupra unuia ºi aceluiaºi domeniu. Mulþumitã acestor perspective, stilistica va izola un aspect, iar celelalte ºtiinþe ale limbii, alt aspect al aceloraºi fapte. Aceasta înseamnã cã în raza de interes a stilisticianului va trebui sã intre toate mijloacele lingvistice de exprimare a subiectivitãþii; adicã mijloacele fonetice, morfologice, sintactice, lexicale, semantice sau lexico-semantice.

Aceastã precizare se gãseºte în textele lui Bally ºi cunoaºte un mod de exprimare aproape exclusivist. Bally susþine astfel cã nu existã fapte de comunicare privilegiate stilistic. Observaþia decurge din teza cã orice eveniment de vorbire expune o întrepãtrundere a funcþiilor fundamentale. Teza se cere însã amendatã. Interjecþiile, spre exemplu, sînt fapte de comunicare exclusiv stilistice ºi puþine sînt cazurile în care ele sînt recuperate de gramaticã ( i. e., de sintaxã: e vorba despre contextul predicativ în care ele sînt uneori u tilizate). O morfologie a interjecþiei (aºadar, tot o gramaticã a acesteia) înseamnã, de regulã, consemnarea anumitor norme de punctuaþie la care interjecþia obligã sã ne conformãm. O morfologie a interjecþiei este de fapt o stilisticã deghizatã.

Identificarea prin comparaþie a faptelor stilistice reprezintã puntea dintre metoda

“preliminarã” a stilisticii ºi ceea ce Bally numeºte operaþiile propriu-zise ale acestei discipline. Operaþiile propriu-zise sînt prezentate într-un mod indirect. Ele decurg din fixarea obiectivelor mari care trebuie atinse prin demersul stilistic. Obiectivele sînt: enumerarea caracterelor afective, identificarea mijloacelor de exprimare a acestor caractere ºi relevarea relaþiilor reciproce dintre formele expresive.

Deºi prezentatã ca obiectiv distinct, enumerarea caracterelor afective exprimate în limbã nu a fost urmãritã într-un mod sistematic. Lucrãrile de stilisticã apãrute din “brazda sugestiilor” lui Bally nu clasificã explicit atitudinile afective. E uºor de înþeles de ce. Mai întîi, stilistica nu e o psihologie a afectelor exteriorizate lingvistic. Iar, în al doilea rînd, chiar în cîmpul psihologic, taxonomia emoþiilor e subiect de controverse. Accentul cercetãrii stilistice cade, în aceste condiþii, pe codificarea lingvisticã a atitudinilor afective. Or, aceasta înseamnã tocmai strîngerea ºi clasificarea mijloacelor de exprimare a emoþiilor.

De aici rezultã, aºadar, interesul special al stilisticianului pentru oricare dintre ºtiinþele de ramurã ale lingvisticii.

Existã un punct important în demersul lui Bally în care se vãdeºte încã o datã influenþa lui Saussure. Bally fixeazã, aºadar, ca obiectiv al stilisticii relevarea relaþiilor dintre formele expresive. Dar a spune cã formele expresive se gãsesc în relaþie înseamnã a afirma cã ele se constituie într-un sistem. Bally se raliazã astfel unui mod esenþialmente saussurian de a privi faptele lingvistice. Pentru Saussure, individualitatea unei entitãþi lingvistice decurgea din poziþia avutã în sistem. Iar poziþia în sistem era o rezultantã a ansamblului de diferenþe dintre entitatea

De la stilisticã la pragmaticã

205

în cauzã ºi toate celelalte entitãþi de acelaºi nivel. Principiul acesta de identificare se regãseºte ºi la Bally ºi nu ar fi exagerat sã se vorbeascã ºi în cazul lui despre valoare stilisticã ca analog al conceptului saussurian de valoare lingvisticã. Cãci, pentru Bally, individualitatea expresivã a unei forme este tot urmarea unei diferenþe percepute prin comparaþie. Dacã, de exemplu, cineva se hotãrãºte sã utilizeze într-un enunþ unul dintre sinonimele colocviale sau chiar argotice ale cuvîntului cap, alegerea va fi semnul unei anumite atitudini afective deoarece decurge implicit din sesizarea unei diferenþe de expresivitate între cuvinte.

Din aceastã perspectivã sistemicã asupra faptelor stilistice rezultã cîteva consecinþe.

Prima este aceea cã, pentru Bally, stilistica nu poate fi decît o disciplinã mai ales sincronicã.

Lingvistul elveþian nu exclude posibilitatea unei stilistici diacronice, însã considerã cã aceasta se sprijinã pe stilistica sincronicã. O stilisticã diacronicã ar trebui sã fie, în optica lui Bally, un studiu care sã vizeze metamorfozele sistemului expresiv al unei limbi. Dar, pentru ca aceste metamorfoze sã fie determinate, sînt necesare descrieri prealabile ale unor stadii ale sistemului. Din acest motiv, o stilisticã diacronicã este, pentru Bally, expresia unei faze “de maturitate” a disciplinei.

A doua consecinþã priveºte didactica limbilor strãine. Bally este, în aceastã privinþã, pentru elaborarea unei strategii a învãþãrii care sã surprindã nu numai latura noþionalã a unei limbi, ci însuºi spiritul viu al acesteia. El recomandã, de aceea, ca prezentarea lexicului unui idiom sã se facã pe arii stilistice. În acest fel, considerã Bally, cel care învaþã ia cunoºtinþã de gama de atitudini afective mai mult sau mai puþin instituþionalizate într-o comunitate prin expresiile lor lingvistice.

Ideea aceasta se vede reluatã, pe un plan superior de generalitate, ºi devine, alãturi de teza (vi), a doua afirmaþie a lui Bally privitoare la natura limbajului. O limbã este, pentru Bally, un mod de comportament. Cunoaºterea unei limbi implicã un anumit fel de a înþelege ºi de a simþi, iar acest fel este într-o anumitã mãsurã impus unei persoane de cãtre comunitatea lingvisticã. Într-un context nou ºi cu o precizie superioarã, se reactualizeazã astfel o idee a lui Humboldt: ideea cã sîntem ceea ce este limba pe care o vorbim.

Tezele lui Bally despre stilistica lingvisticã au fost stimulatoare ºi pentru lingvistica româneascã. Limba românã dispune, datoritã lui Iorgu Iordan, de o descriere stilisticã devenitã clasicã: “Stilistica limbii române”.

2. PRAGMATICA

2.1. Concepþia lui Charles Morris. Termenul “pragmaticã” s-a impus datoritã lui Charles Morris. Filosof contemporan cu Carnap ºi cu Bloomfield, Morris a gîndit pragmatica drept o parte constitutivã a unei ºtiinþe care nu avea ca obiect de studiu doar limbajele naturale, ci orice sistem de semne, aºadar orice limbaj. Noua disciplinã a fost numitã de Morris “semioticã”.

Semiotica are o anvergurã similarã cu semiologia la care se gîndise Saussure. Faþã de semioticã, lingvistica se gãseºte în aceeaºi relaþie în care era plasatã ºi faþã de semiologia saussurianã. Lingvistica este o ºtiinþã privilegiatã pentru semioticã, dar nu este singura care furnizeazã date semioticii.

O clarificare elementarã a ceea ce este pentru Morris pragmatica impune discuþia noþiunii prealabile de semiozã.

Semioza este un proces al cãrui specific constã în producerea semnelor. Prin semiozã, un obiect devine semn ºi funcþioneazã ca atare.

206

Manual de lingvisticã generalã

Aceastã definiþie poate fi înºelãtoare în urmãtorul sens. Ea ar putea sugera gîndul cã producerea de semne este activitatea principalã ºi constantã a subiecþilor. Or, este evident cã o activitate cu o pondere mai însemnatã în existenþa fiecãrui individ este recunoaºterea semnelor, împreunã cu întrebuinþarea lor. Aceasta este însã ºi ideea lui Morris. Ea se lumineazã prin precizarea suplimentarã cã semioza este o formã suplimentarã de cunoaºtere.

Cunoaºtere, pentru cã întrebuinþarea semnelor instituie un raport cognitiv între subiect ºi un obiect pe care semnul îl substituie. Formã specialã, deoarece relaþia subiect–obiect nu este o relaþie de intuiþie, ci o relaþie mediatã, mijlocitorul fiind tocmai semnul.

Accentul pus de Morris pe producerea semnelor în procesul semiozei se explicã prin anvergura nemãrturisitã a demersului sãu. Perioada în care creeazã filosoful american – anii ’30–’40

– este o perioadã de efervescenþã în teoria cunoaºterii. Apar îndoieli asupra unor premise ale raþionalismului clasic (Descartes, Kant), dar, mai ales, se fac simþite clarificãri ale unor aspecte ale acestuia. Proiectul semiotic al lui Morris reprezintã tocmai una dintre alternativele la epistemologia raþionalistã “metafizicã”. Fiind, în intenþie, o tentativã de superioarã recodificare a cunoaºterii raþionale, atenþia acordatã genezei semnelor devine legitimã.

Pentru Morris, semioza este un proces în care sînt implicaþi mai mulþi factori: suportul semnului, denotatul ºi interpretantul.

Suportul semnului poate fi înþeles prin analogie cu semnul lui Saussure. La Morris, suportul semnului este echivalentul semnificantului saussurian. Denotatul este obiectul denumit de cãtre vehiculul semnului.

Cea mai controversatã noþiune este aceea de interpretant. Conceptul provine de la Charles Sanders Peirce (logician, psiholog ºi filosof, înaintaº al lui Morris), la scrierile cãruia Morris ºi face trimiteri. Interpretantul este definit de Peirce drept un terþ “obiect”, a cãrui existenþã este indusã de relaþia pe care vehiculul semnului o are cu obiectul denumit.

Definiþia este cripticã. Ea lasã totuºi sã se înþeleagã mai multe lucruri. Primul este primordialitatea deþinutã de semn (la Peirce), respectiv – de vehiculul semnului (la Morris) în raport cu interpretantul. Al doilea se referã la faptul cã interpretantul este pus în situaþia de a avea cu obiectul denumit aceeaºi relaþie pe care semnul însuºi o are cu denotatul.

Relaþia semnului cu denotatul nu poate fi însã decît o relaþie de denumire. Rezultã de aici cã interpretantul însuºi va denumi obiectul, fãrã a deveni, la rîndul lui, un semn. Cãci, în timp ce existenþa interpretantului e condiþionatã de cea a semnului, existenþa acestuia din urmã e “primordialã”.

Pericolul principal al terminologiei utilizate de Peirce ºi de Morris constã în faptul cã ea poate induce ideea eronatã cã interpretantul este agentul procesului semiotic. Interpretantul este însã doar un efect al existenþei semnului. Interpretantul nu poate fiinþa fãrã un interpret, abia acesta din urmã fiind agentul procesului. Se observã astfel cã, atît la Morris, cît ºi la Peirce, celor trei factori principali ai procesului semiotic li se asociazã un al patrulea.

Efect al existenþei semnului, interpretantul fiinþeazã nu mai puþin datoritã faptului cã existã un suport al sãu care este interpretul: persoana care interpreteazã.