(45) Cartea a fost cititã cu interes de toþi.
Nu existã nici o diferenþã de sens între (44) ºi (45), fapt care dovedeºte cã tranziþia de la (44) la (45) este, cu adevãrat, o transformare. Nu acelaºi lucru se poate spune însã despre trecerea de la:
(46) Castorii construiesc baraje.
la:
(47) Barajele sînt construite de castori.
Formal, tranziþia respectã regula pasivizãrii ºi totuºi sensul nu e conservat. Rãspunzãtoare de aceastã abatere de la regulã e structura semanticã a propoziþiei (46).
Se înþelege acum mai bine în ce constã o transformare. Ea reprezintã o operaþie (sau un ansamblu de operaþii), ºi anume: o substituþie de simboluri, o deplasare sau o suprimare. De exemplu, coordonarea constituenþilor înseamnã:
a) suprimarea constituenþilor identici;
b) deplasarea conjuncþiei coordonatoare de la nivel interpropoziþional la nivel intrapropoziþional ºi conectarea constituenþilor nonidentici;
c) modificarea eventualã a formei verbului în vederea realizãrii acordului.
Deoarece oricare secvenþã generatã printr-o gramaticã îºi are asociat un arbore, se poate spune cã o transformare reprezintã o tranziþie de la un arbore la altul.
Introducerea conceptului de transformare într-o gramaticã generativã are o serie de consecinþe importante.
(i) Se poate, astfel, face distincþia între structura sintacticã de adîncime a unui enunþ ºi structura lui de suprafaþã. Structura de adîncime este baza de aplicare a transformãrii, iar structura de suprafaþã este rezultatul obþinut printr-o transformare. Distincþia nu este pur terminologicã. S-a putut constata cã, pentru a abstrage relaþiile sintactice proprii unui sistem lingvistic, nu este nevoie sã ne adresãm structurilor de suprafaþã, ci acelora de adîncime. Un exemplu: gramatica tradiþionalã defineºte adverbul drept partea de vorbire care determinã un verb (sau un alt adverb), dar admite, în acelaºi timp, atribute adverbiale, aºadar adverbe care sînt determinanþi ai substantivului: ziua de ieri, bãiatul de acolo. Se creeazã astfel o contradicþie pe care gramatica tradiþionalã nu o rezolvã. Printr-un model transformaþional, contradicþia este însã rezolvabilã. Conform acestui model, proprietãþile sintactice ale adverbelor nu se descoperã la nivelul structurilor de suprafaþã. Or, construcþiile ziua de ieri, bãiatul de acolo sînt tocmai asemenea structuri rezultate din transformãrile urmãtoarelor structuri de adîncime: ziua care a fost ieri, bãiatul care se gãseºte acolo. Se observã cã, la acest nivel de adîncime, adverbul este determinant al verbului.
Distincþia dintre structura de adîncime ºi cea de suprafaþã poate fi formulatã ºi în felul urmãtor: dacã unei construcþii îi sînt asociaþi cel puþin doi arbori, atunci în situaþia ei se poate face deosebirea dintre adîncime ºi suprafaþã. Dacã însã enunþului îi e asociat un singur arbore, atunci structura lui de adîncime coincide cu aceea de suprafaþã.
Într-un model G. C. I., deosebirea menþionatã se anuleazã.
(ii) O sintaxã transformaþionalã are faþã de un model G. C. I. o putere explicativã superioarã. Prin “putere explicativã” se înþelege capacitatea unui model de a pune în relaþie structuri sintactice ale unei limbi, de pildã, activul ºi pasivul, construcþiile pronominalizate ºi cele nepronominalizate. Relaþia este explicativã deoarece una dintre construcþii este structura de adîncime a celeilalte.
168
Manual de lingvisticã generalã
(iii) La puteri generative identice o sintaxã transformaþionalã se dovedeºte de multe ori mai simplã decît una netransformaþionalã. De exemplu, un model G. C. I. ºi o sintaxã transformaþionalã pot genera construcþii coordonate de felul enunþurilor (41)–(42). Dar, în timp ce un model G. C. I. foloseºte, pentru aceasta, 18 reguli, unui model transformaþional îi sînt necesare numai 13 (12 reguli care nu sînt transformãri ºi o regulã de transformare).
(iv) Un model transformaþional conduce la interpretãri diferite de cele ale gramaticii tradiþionale. Am semnalat în paragraful “Sintaxã funcþionalã ºi sintaxã categorialã” un paradox, arãtînd cã el e urmarea unei “colaborãri” a funcþionalismului cu orientarea analiticã a gramaticii (cf. exemplelor (39)–(39’) ºi comentariul lor). E acum posibil sã se arate cã, prin tratamentul transformaþional, paradoxul se dizolvã. (39) este o structurã de suprafaþã rezultatã din transformarea operatã asupra urmãtoarei structuri de adîncime: (39’’) Trebuia sã vinã un om (sau: omul). Omul nu a mai venit.
Transformarea constã în substituþia celei de-a doua ocurenþe a substantivului omul cu pronumele relativ care:
(39’) Trebuia sã vinã omul care nu a mai venit.
Aceastã transformare este urmatã de o alta ce repoziþioneazã constituenþii omul ºi care.
Rezultatul este enunþul (39). Din punct de vedere transformaþional, nu are nici o importanþã faptul cã aceºti doi constituenþi îndeplinesc acum alte funcþii sintactice, cãci relevantã este doar structura de adîncime.
În încheiere, cîteva observaþii generale.
Conceptul de transformare nu este echivalent cu conceptele de contragere ºi de expansiune (sau dezvoltare) din sintaxa tradiþionalã. Unele contrageri sînt într-adevãr transformãri (de exemplu, convertirea unui verb la un mod personal într-un gerunziu), dar, în genere, o transformare ascultã de anumite condiþionãri (prezentate deja mai sus) strãine contragerilor.
O sintaxã transformaþionalã conþine, ca o parte a sa, un model G. C. I., dar reciproca nu e adevãratã.
O sintaxã transformaþionalã e parte componentã a unei teorii transformaþionale a limbii.
Teoria e alcãtuitã (în afarã de sintaxã) din semanticã (al cãrei obiect de studiu e structura de adîncime) ºi fonologie (al cãrei domeniu e structura de suprafaþã). Aceastã organizare caracterizeazã faza iniþialã a transformaþionalismului (anii 1957–1965), cînd Noam Chomsky a propus douã modele succesive. Ulterior, Chomsky ºi adepþii sãi ºi-au modificat punctele de vedere. Potrivit ultimei lui ipoteze, de exemplu, o gramaticã transformaþionalã nu posedã decît o singurã regulã de transformare care constã în deplasarea constituenþilor (teoria “Go-vernment and Binding”).
Stadiile transformaþionalismului au condus la reacþii critice interne: gramatica cazurilor a lui Fillmore este un astfel de exemplu, iar curentul semanticii generative, altul.
Generativismul ºi transformaþionalismul au apãrut ºi s-au dezvoltat în lingvistica americanã marcînd o rupturã categoricã cu behaviorismul lui Bloomfield. Chomsky afirmã cã, atunci cînd se învaþã o limbã, nu se produce altceva decît o dezvoltare a unor nuclee ale limbajului, nuclee pe care le avem în creier. Pentru Chomsky, aºadar, aptitudinile lingvistice sînt înnãscute ºi nu se dobîndesc.
3.5. Stratificare ºi nonstratificare. Sintaxa tradiþionalã este constituitã din sintaxa propoziþiei ºi din cea a frazei. Pentru acest motiv, ea poate fi consideratã o teorie stratificatã.
Principiul stratificãrii poate fi reliefat ºi de împrejurarea cã pãrþile de propoziþie îºi au corespondente la nivelul frazei în anumite tipuri de propoziþii subordonate. Stratificarea reprezintã o proprietate mai puþin luatã în consideraþie de teoriile sintactice netradiþionale. O
Sintaxa
169
parþialã dizolvare a distincþiei propoziþie/frazã se observã în sintaxele de tip categorial sau în acelea normal orientate semantic (întrupate istoric în analiza sintagmaticã din lingvistica americanã). Acolo, o anumitã poziþie din enunþ este realizabilã printr-un anumit numãr de clase de cuvinte (nume, pronume etc.), dar ºi prin propoziþie. În felul acesta, distincþia propoziþie/frazã nu mai e necesarã, ea fiind înlocuitã cu un concept uniformizator: cel de clasã funcþionalã de substituþie.
Dizolvarea stratificãrii este, în cazul acestor teorii sintactice, numai parþialã deoarece distincþia propoziþie/frazã rezistã atunci cînd un enunþ e alcãtuit din cel puþin douã verbe aflate la moduri personale ºi coordonate. Pentru asemenea împrejurãri conceptul de clasã funcþionalã de substituþie nu mai realizeazã uniformizarea.
Distincþia propoziþie/frazã este integral suspendatã în cadrul sintaxei generative. Se întîmplã aºa deoarece simbolul ‘P’ permite în aceastã teorie o utilizare recursivã.
4. CONCLUZII
Istoria postsaussurianã a sintaxei demonstreazã cum modelul de teorie sintacticã ce ni se propune prin tradiþie nu este nici unicul ºi nici cel mai bun. Am încercat sã subliniem acest aspect arãtînd cã pentru fiecare trãsãturã a sintaxei tradiþionale este posibilã conceperea unui model sintactic alternativ. Rezultatul este constituirea unui spectru de teorii. O
