Accepþia acordatã de Peirce interpretanþilor devine mai clarã cînd se trece la o clasificare a acestora. Peirce distinge trei categorii: interpretanþi imediaþi, dinamici ºi finali. O întrebare referitoare la vreme (de pildã, “cum e afarã?”) permite aceastã triplã distincþie. În primul rînd, întrebarea are un conþinut conceptual. În al doilea rînd, acest conþinut este utilizat sub formã interogativã. Întrebarea nu reprezintã însã unica modalitate de întrebuinþare (acelaºi conþinut mai poate fi exprimat în mod imperativ: “Fã sã fie vreme rãcoroasã!”, ceea ce pentru cazul de faþã reprezintã, desigur, o deviere de la regulile de utilizare a imperativului). În al treilea rînd, utilizarea formei interogative se face cu o anumitã intenþie; din rãspuns se pot

De la stilisticã la pragmaticã

207

degaja mai multe informaþii alternative: el oferã date despre starea interlocutorului, ceea ce înseamnã cã întrebarea nu a fost pusã cu rostul ei firesc. Rãspunsul poate sã furnizeze însã ºi o informaþie de care locutorul chiar are nevoie º. a. m. d.

Conþinutul conceptual corespunde interpretantului imediat. Forma lui de utilizare este, potrivit lui Peirce, interpretantul dinamic. Iar intenþia cu care este întrebuinþatã forma constituie interpretul final.

Nu este uºor a desluºi poziþia funcþionalã a interpretantului în schema lui Peirce sau în cea a lui Morris. Se poate totuºi risca aprecierea generalã cã interpretantul reprezintã starea de conºtiinþã obiectivatã comportamental ºi provocatã unui interpret de contactul pe care acesta îl are cu semnul ºi, implicit, cu semioza.

În raport cu teoria saussurianã a semnului lingvistic, este de observat perspectiva dinamicã în care Peirce aºazã semnul. În special pentru Morris, semnul este o rezultantã.

Existã pãrþi din opera sa în care este evidentã distincþia dintre vehiculul semnului ºi semnul însuºi, ultimul fiind vectorul forþelor implicate în semiozã.

Laturile semiozei îi permit lui Morris sã degajeze ºi pãrþile constitutive ale semioticii.

Semioza învedereazã trei feluri de relaþii: relaþia semnelor între ele, relaþia semnelor cu obiectele desemnate ºi relaþia dintre semne ºi interpretanþi (împreunã cu interpretul lor).

Cu studiul primului tip de relaþie se ocupã sintaxa, studiul relaþiei de desemnare þine de semanticã, iar cu studiul relaþiei dintre semne ºi interpretanþi se ocupã pragmatica.

Conceputã astfel, definiþia pragmaticii este mai curînd vagã. Prin precizãri ulterioare, contururile noii discipline devin totuºi mai clare, dar acest lucru este contrabalansat de o anumitã fluctuaþie a extensiunii termenului “pragmaticã”. Se descifreazã patru accepþii relativ distincte ale conceptului la Morris.

(i) Pragmatica este un unghi de cercetare a faptelor de limbaj. Conform acestui unghi, limbajul este o formã de comportament. Perspectiva fusese deja sugeratã de cãtre Peirce, care avansase ideea cã interpretanþii sînt habitudini. Sugestia a fost preluatã ºi întãritã de pragmatism ºi de behaviorism ºi nu e de mirare cã se regãseºte la Morris, el însuºi un înnoitor al behaviorismului. Înþeleasã aºa, pragmatica devine o disciplinã fãrã limite precise, cãci totul, în limbaj, poate fi privit ca o habitudine: sistemul fonetic, regularitãþile flexionare, structurile propoziþionale sau sensurile sînt interpretabile ca obiºnuinþe de comportament de un anumit tip. Un exemplu de cercetare pragmaticã înþeleasã în acest mod este întregul demers al lui Bloomfield. Demersul are caracter ilustrativ în mãsura în care, descoperind regularitãþile lingvistice de pe diverse paliere, Bloomfield nu se mulþumise sã abstragã de aici un principiu al sistemului (cum fãcuse Saussure), ci cãutase o bazã a regularitãþilor, pe care o ºi descoperise la nivelul reacþiilor întãrite.

(ii) Pragmatica este studiul aspectelor biologice, psihologice ºi sociologice ale limbajului.

Prin acest nou unghi de vedere, Morris pare sã doreascã a conferi pragmaticii o întemeiere “mai pozitivã”. Pragmatica se vede, astfel, pusã în conexiune cu ºtiinþe deja constituite: sociologia, psihologia, etnologia, antropologia. Posteritatea acestei sugestii înseamnã de asemenea tratarea, ca pragmaticã, a unor ºtiinþe de graniþã profund caracteristice spiritului interdisciplinar: psiholingvistica, sociolingvistica, epistemologia geneticã. Pragmatica devine astfel un acoperiº comun. Dar este un acoperiº fragil, cãci eclectismul este evident.

(iii) Pragmatica este studiul anumitor tipuri de expresii.

Morris înþelege prin semanticã semantica logicã (a se vedea în acest sens capitolul al IV-lea, paragraful 2.3.). În variantele ei mai simple sau mai sofisticate, semantica logicã se ocupã cu cercetarea unor clase speciale de expresii: cele care desemneazã ceva. Într-un studiu de semanticã logicã devenit clasic (Semnificaþie ºi necesitate), Rudolf Carnap chiar

208

Manual de lingvisticã generalã

a propus un termen prin care sã se identifice acest tip de expresii. Termenul lui Carnap este

“designator”. Semantica logicã cerceteazã, aºadar, designatorii.

Designatorii nu reprezintã însã singurele forme pe care le gãsim într-o limbã naturalã.

Alãturi de ei, se mai gãsesc expresii fie creînd numai aparenþa unei desemnãri, fie în mod manifest, nedesemnînd ceva. Despre adjectivul bun, de pildã, s-ar putea spune (dupã ce a fost dezambiguizat ºi dupã ce i s-a precizat spectrul de valori semantice) cã are ca extensiune clasa lucrurilor bune, întocmai cum adjectivul verde are ca extensiune clasa lucrurilor verzi.

Diferenþa semanticã dintre aceste cuvinte este însã mare. Un aspect al ei îl constituie faptul cã asupra extensiunii adjectivului bun (într-una dintre valorile sale semantice) nu poate exista acel consens al vorbitorilor – aici, ai limbii române – pe care îl gãsim în cazul extensiunii adjectivului verde. Bun este deci un caz de aparentã desemnare – din punctul de vedere al semanticienilor din generaþia lui Morris – sau un caz de desemnare cu totul specialã – din punctul de vedere al semanticienilor mai apropiaþi de zilele noastre.

Calitatea nondesignativã a unor expresii mai poate fi pusã în valoare ºi prin incompatibilitatea lor cu perechea adevãr–fals. Testul adevãrului se aplicã expresiilor propoziþionale. Pe aceastã cale se demonstreazã cã o propoziþie interogativã sau imperativã nu este un designator, deoarece comenzile, rugãminþile, întrebãrile nu sînt nici adevãrate, nici false.

Morris considerã cã expresiile care nu intrã în raza de analizã a semanticii se cer studiate de cãtre pragmaticã. Propunerea lui Morris are astfel o dimensiune recuperatoare. Semantica logicã conectase într-o formã tare ideea de sens cu aceea de cunoaºtere. O propoziþie avea sens într-o astfel de opticã numai dacã ea exprima un sens cognitiv. Însã, în numele acestui postulat, erau declarate propoziþii cu sens numai enunþurile ºtiinþelor empirice sau cele ale ºtiinþelor formale (logica, matematicile). Propoziþiile ºtiinþelor axiologice (etica, estetica) deveneau implicit condamnate ca fiind pseudoenunþuri. Acceptînd posibilitatea ca aceste propoziþii sã fie studiate de cãtre pragmaticã, Morris le-a refãcut prestigiul lingvistic, rein-tegrîndu-le circuitului de cercetare. Viitorul i-a dat dreptate. Cu formalisme mai complexe este studiatã astãzi valoarea (în aspectele ei estetice) ºi a devenit o chestiune de simplã terminologie dacã astfel de studii aparþin semanticii sau pragmaticii.

Aceastã a treia accepþie morrisianã a termenului “pragmaticã” este importantã ºi prin sugestiile prospective pe care le conþine. Se înregistreazã, începînd cu anii ’50, un nou interes pentru particularitãþile de desemnare ale demonstrativelor, posesivelor, ale adverbelor de loc ºi de timp cu referinþã dependentã de emiþãtor, ale timpurilor verbale, dar mai ales pentru semantica persoanei I. Ajunge astfel sã se înnoade firul unei tradiþii de analizã filosoficã inauguratã de Descartes ºi continuatã de Husserl. Nu este demonstrat faptul cã Morris a avut o contribuþie directã la refacerea interesului pentru aceºti termeni. Dar recuperarea structurilor lingvistice cu desemnare nonstandard reprezintã un precedent semnifica tiv ºi compatibilitatea cu ceea ce avea sã urmeze nu poate fi trecutã cu vederea.

Dintre toate accepþiile acordate de Morris pragmaticii, cea de-a treia se vãdeºte a fi cea mai clarã. Ea este ºi accepþia susceptibilã de a acorda pragmaticii individualitatea cea mai pregnantã.

(iv) Individualitatea pragmaticii ca ºtiinþã se datoreazã existenþei unui metalimbaj propriu.

Termenii care dau, în concepþia lui Morris, specificitate epistemologicã pragmaticii sînt apropriere a semiozei, interpret, interpretant, înþelegere. Pentru Morris, aceste concepte nu pot aparþine nici sintaxei, nici semanticii. Ei se caracterizeazã prin faptul cã sînt raportabili la cei ce întrebuinþeazã semnele. Existenþa lor vine sã dea astfel mai mult conþinut afirmaþiei iniþiale cã pragmatica studiazã relaþiile semnelor cu aceia care le utilizeazã.

De la stilisticã la pragmaticã

209

A fost deja semnalatã de mai mulþi cercetãtori împrejurarea cã, de fapt, noþiunile respective sînt concepte ale filosofiei limbajului. Tentaþia lui Morris de a acorda mai mult conþinut pragmaticii riscã, în aceste condiþii, sã nu fie altceva decît o simplã schimbare de etichetã. Independent de acest lucru însã, noua precizare asupra a ceea ce este pragmatica dezvãluie, încã o datã, mobilurile ultime ale proiectului semiotic morrisian. Morris susþine cã existã ºi concepte ireductibil semiotice: semn, limbaj, adevãr, cunoaºtere. Acestea sînt însã tocmai noþiunile unei teorii a cunoaºterii îmbogãþite cu ceea ce reflecþia filosoficã din secolul al XX-lea descoperise a fi o dimensiune esenþialã a proceselor cognitive: dimensiunea lingvisticã.

Pragmatica nu este, aºadar, la Morris o disciplinã unicã sau univocã. Se întîmplã chiar ca între diversele ei ipostaze sã se constate distanþe considerabile. Faptul nu a rãmas fãrã urmãri.

Studiile care îºi revendicã astãzi identitatea pragmaticã sînt de o diversitate tematicã deconcertantã. Dar, în acelaºi timp, este sesizabilã ºi o anumitã continuitate. Ea se oglindeºte în preocuparea mai multor lingviºti ºi filosofi pentru analiza expresiilor cu denotaþie nestandard sau pentru studiul expresiilor lipsite de denotaþie.

2.2. Cercetãrile lui Émile Benveniste. În studiile lui Benveniste, grupate sub titlul Omul în limbaj (în volumul Problèmes de linguistique générale, Gallimard, Paris, 1966), nu se face nici uz, nici abuz de termenul “pragmaticã”. Existã o singurã referire la concepþia lui Morris. Benveniste este însã primul lingvist proeminent cu importante contribuþii la dezvoltarea cercetãrilor de pragmaticã.

Considerate în ansamblu, articolele dau imaginea unor investigaþii dezvoltate concentric. Orizontul de cercetare este continuu extins, pornindu-se de la un punct apreciat ca fiind central. Este de asemenea observabil efortul de ridicare a cercetãrii la acea treaptã de generalitate proprie reflecþiei filosofice.

2.2.1. Analiza cuvintelor “pragmatice”. Tema favoritã a cercetãrilor de pragmaticã ale lui Benveniste este pronumele. Pentru Benveniste, importanþa pronumelui decurge din faptul cã aceastã parte de vorbire este o categorie universalã. Pronumele este un element constitutiv al limbajului, acest fapt fiind probat prin aceea cã nu se cunoaºte nici o limbã care sã fie lipsitã de aceastã clasã gramaticalã.

Benveniste începe prin a se delimita de felul în care este tratat, de obicei, pronumele în gramaticã. El remarcã faptul cã reunirea mai multor tipuri de forme sub eticheta aceleiaºi categorii gramaticale este nejustificatã. Atenþia lui Benveniste este însã în mod special îndreptatã spre specia pronumelor personale. ªi în privinþa tratamentului tradiþional al acestora Benveniste are obiecþii. El considerã cã diferenþele semnalate de gramatici între cele trei pronume personale de singular (eu, tu, el) sînt superficiale ºi cã, în fapt, pronumele de persoana a treia nici nu poate fi denumit personal.

În mod curent, deosebirile consemnate între cele trei pronume sînt morfologice ºi superficial semantice: persoana întîi e definitã drept persoana care vorbeºte, persoana a doua este persoana cu care se vorbeºte, iar a treia este persoana despre care se vorbeºte. Sînt semnalate apoi deosebirile flexionare ale formelor verbale combinate cu pronumele.

Benveniste supune pronumele unei analize semantice mai atente, propunîndu-ºi sã surprindã ce ºi cum desemneazã ele.

În expunerea care urmeazã este respectat spiritul analizei, dar nu ºi litera. Analiza este mai explicitã din motive didactice.

Particularitãþile de desemnare ale primelor douã pronume personale (eu ºi tu) pot fi abstrase prin comparaþie cu caracteristicile denotative ale substantivelor comune ºi proprii.

210

Manual de lingvisticã generalã

Pentru simplificare, se va reþine numai situaþia persoanei întîi, observaþiile putînd fi extra-polate – schimbînd ce este de schimbat – ºi asupra pronumelui tu.

Un substantiv comun are ca extensiune o anumitã clasã de entitãþi. Clasa rãmîne, pentru fiecare întrebuinþare a substantivului, aceeaºi. Aceasta înseamnã cã, dacã substantivul arbore este întrebuinþat de cãtre vorbitori ai românei, prin fiecare întrebuinþare a sa este vizatã clasa arborilor, ºi nu cea a peºtilor sau a pãsãrilor.

Un lucru similar se petrece cu numele proprii. Pentru fiecare utilizare a unui nume propriu este vizatã aceeaºi unicã entitate.

Este caracteristic atît numelor proprii, cît ºi celor comune faptul cã desemnarea înseamnã posibilitatea de a ieºi în afara limbii. Denotatul unui nume propriu poate fi precizat în tr-un mod nelingvistic, prin indicare. Presupunînd cã sînt îndeplinite anumite condiþii, o clasã de entitãþi poate fi ºi ea precizatã indicînd elementele ei.

Pronumele eu împarte cu numele propriu particularitatea cã, de fiecare datã cînd e utilizat, el indicã o singurã entitate. În acelaºi timp, pronumele se aseamãnã cu numele comune prin aceea cã el nu “fixeazã” în mod constant o singurã entitate. Cine doreºte sã precizeze ce înseamnã pronumele eu va spune cã el vizeazã orice persoanã care vorbeºte, aºadar o clasã.