De pildã, propoziþia:
(1) Oamenii gîndesc.
se explicã, semantic, tocmai prin prezenþa aceluiaºi semantem în sememul substantivului ºi în cel al verbului. Enunþul:
(2) Omul aleargã.
se explicã însã prin clasemul comun avut de cei doi constituenþi propoziþionali. Iar expresia
“trestie gînditoare” se justificã prin identitatea de virtuem.
Un model mai simplu al structurii sememului este propus de Algirdas Julien Greimas.
Greimas distinge între nucleu semic ºi seme contextuale. Nucleul semic corespunde aproximativ semantemului de la Pottier, iar semele contextuale ar fi echivalentele clasemului ºi ale virtuemului.
Atît la Pottier, cît ºi la Greimas, propunerile privind structura sememului sînt destinate sã explice raportul dintre sensul denotativ ºi cel conotativ.
2.1.3. Coerenþa semanticã : izotopia. Semantica structuralã presupune cu îndreptãþire faptul cã se poate vorbi despre coerenþã semanticã nu numai la nivel propoziþional, ci ºi dincolo de acest nivel. Coerenþa semanticã a propoziþiei este explicabilã fie prin identitatea de semantem, fie prin identitatea de clasem, fie prin cea de virtuem. S-a pus însã problema fenomenului care dã seamã de coerenþa unui ansamblu de propoziþii sau de fraze, adicã de coerenþa unui text. Cu acest scop a fost introdus conceptul de izotopie. Cel care l-a introdus a fost Greimas. Una dintre precizãrile fãcute de el asupra acestei noþiuni este urmãtoarea:
“Prin izotopie înþelegem un ansamblu redundant [adicã avînd caracter repetitiv, n. m.– E.
I. ] de categorii semantice care fac posibilã lectura uniformã a povestirii, astfel încît aceasta sã rezulte din lecturile parþiale ale enunþurilor ºi din rezolvarea ambiguitãþilor acestora, rezolvare care este ghidatã de cãutarea unei unice lecturi.” (A. J. Greimas, Du sens, Seuil, Paris, 1970, p. 188)
Precizarea aceasta doreºte sã spunã mai multe lucruri dintr-o datã. În primul rînd, ea îl introduce în discuþie pe cititor, cãruia îi atribuie aspiraþia unei lecturi unice (sau poate, mai sugestiv spus, integratoare). În al doilea rînd, se afirmã cã aceastã lecturã unicã trebuie sã fie o rezultantã a lecturilor parþiale (este vorba, desigur, despre lecturile unor fragmente de text). În sfîrºit, precizarea cã aceastã aspiraþie cãtre lectura unicã ºi uniformã este susþinutã de textul însuºi prin recurenþa anumitor categorii semantice. Aceastã recurenþã, ce vine în întîmpinarea aºteptãrilor cititorului, se numeºte izotopie.
Dupã cum se observã, izotopia este un fenomen complex ºi nu întotdeauna clar. Greimas l-a introdus pentru a explica organizarea semanticã a oricãrui text, dar aplicaþiile cele mai interesante ale acestei ipoteze au vizat textele literare. O ilustrare remarcabilã a conceptului de izotopie o furnizeazã oricare din romanele lui Thomas Mann. În “Muntele vrãjit”, spre exemplu, dragostea “bunului ºi bravului” Hans Castorp pentru Clavdia Chauchat este constant asociatã cu ideea de rãu ºi de pãcat. Totalitatea elementelor prin care scriitorul sugereazã acest lucru formeazã una dintre izotopiile principale ale romanului.
2.1.4. Arhisemem, episemem. În terminologia lui B. Pottier, arhisememul e acea colecþie de seme care este comunã mai multor sememe. Înþeles astfel, arhisememul e, de fapt, corespondentul la un alt nivel al clasemului. Clasemul este un subansamblu semic al sememului. Arhisememul e subansamblul semic care poate fi abstras din mai multe sememe.
Deci arhisememul poate fi gîndit ca un clasem al unei colecþii de sememe.
178
Manual de lingvisticã generalã
Din sememele cuvintelor bou, taur, bivol, vacã, bivoliþã, viþel, viþicã se pot abstrage, spre exemplu, semele comune ‘mamifer’, ‘ierbivor’. În raport cu sememul fiecãruia dintre aceste cuvinte, semele menþionate sînt pãrþi din clasem. În raport cu colecþia sememicã a tuturor acestor cuvinte însã, semele sînt pãrþi din arhisemem.
Dupã cum se pare, clasemele sînt destinate sã explice coerenþa semanticã sintagmaticã, în timp ce arhisemele au rolul de a releva organizarea paradigmaticã a sememelor. Pentru acest motiv nu s-ar cuveni probabil sã se vorbeascã, în cazul enunþului (2), de arhisememul celor doi constituenþi propoziþionali, ci de clasemele lor comune.
Lexicologia ºi semantica sînt obligate sã se confrunte ºi cu o categorie specialã de fenomene, ilustrate de expresiile idiomatice. Din punct de vedere semantic, expresiile idiomatice se caracterizeazã prin împrejurarea cã sensul lor nu depinde de sensul pãrþilor componente.
Aceasta înseamnã cã sensul global al expresiilor idiomatice este un sens figurat: a o lua la sãnãtoasa, a-ºi lua picioarele la spinare, a fi tobã de carte, a þine minte.
Pentru a se explica, din punct de vedere semantic, expresiile idiomatice, s-a fãcut apel la conceptul de episemem. Episememul este sememul unei construcþii idiomatice. El este însã un semem de un tip special, deoarece e alcãtuit din virtuem, adicã din acele ansambluri semice rãspunzãtoare de mecanismele conotaþiei.
A indica episememul unei construcþii înseamnã, astfel, a sesiza o intenþie expresivã ºi, implicit, a-i descoperi motivarea. Din aceastã cauzã, semantica structuralã preia toate dificultãþile cu care se întîlneºte ºi frazeologia. Nu e posibil ca pentru orice expresie idiomaticã sã se gãseascã ºi o explicaþie semanticã. Se poate, de exemplu, presupune ce motivare are locuþiunea a o lua la sãnãtoasa. Ea va fi fost rezultatul unei contaminaþii dintre proverbul fuga e ruºinoasã, dar e sãnãtoasã ºi locuþiunea a o lua la fugã. Explicaþia semanticã decurge conform genezei lexicale. Pentru expresia tobã de carte, lucrurile se complicã însã. Cãci acum este perceput doar efectul unei asociaþii, a cãrei origine precisã rãmîne obscurã. Iar sesizarea motivãrii înseamnã tocmai indicarea virtuemelor care participã la realizarea episememului.
2.1.5. Concluzii. Semantica structuralã are obiective ºi numeroase, ºi ambiþioase. Ea nãzuieºte, prin metoda ei analiticã, sã prezinte sensurile dintr-o limbã ca fiind organizate în subansambluri. Corespondentul acestor subansambluri sememice (care þin de metalimbaj) în limbajul-obiect este subansamblul (sau cîmpul) lexical. Fiecãrui cuvînt din limbajul-obiect îi este asociat în metalimbaj o descriere semanticã: un semem. Fiecãrui ansamblu de cuvinte din limbajul-obiect îi este asociat de asemenea în metalimbaj un ansamblu de sememe caracterizat de un arhisemem. Deoarece semantica structuralã dispune, în prezent, de numeroase aplicaþii de acest tip, ea mai este uneori denumitã ºi semanticã paradigmaticã.
Iar, deoarece metoda utilizatã este analiticã, despre semantica structuralã se mai spune, de asemenea, cã este o analizã componenþialã.
Semantica structuralã nu se limiteazã însã la a cerceta axa paradigmaticã a limbii. Preocuparea pentru organizarea semanticã la nivel sintagmatic (construcþie, propoziþie, frazã, text) e mãrturisitã de conceptele de clasem ºi de izotopie. Distincþia dintre sens propriu ºi sens figurat (altfel spus, dintre sens denotativ ºi sens conotativ) e explicatã prin deosebirea dintre seme nucleare ºi seme contextuale.
Semantica structuralã a integrat, în cele din urmã, nu numai sincronia (aºa cum s-a urmãrit la început), ci ºi diacronia. Eugenio Coseriu a pus bazele unei semantici structurale diacronice.
Semantica structuralã are realizãri inegale în ceea ce priveºte problema reprezentãrii semantice. Metoda ei permite reprezentãri ale sensului cuvintelor ºi ale mulþimilor de sen-
Semantica
179
suri lexicale. Aceeaºi metodã justificã organizarea sintagmaticã a sensurilor prin conceptele de clasem, semantem, virtuem sau izotopie. Totuºi semantica structuralã nu furnizeazã o metodã efectivã de reprezentare a sensului propoziþional sau frastic.
2.2. Semantica transformaþionalã. În forma ei standard (propusã de Chomsky în 1965), lingvistica transformaþionalã este o teorie alcãtuitã din sintaxã, semanticã ºi fonologie. Sintaxa este componenta generativã a teoriei: prin sintaxã se produc propoziþiile unei limbi. Semantica ºi fonologia sînt componente interpretative. Fonologia furnizeazã reprezentarea sonorã a structurilor generate de sintaxã, iar semantica dã o interpretare a acestor structuri.
Componenta semanticã a teoriei transformaþionale a fost elaboratã la începutul anilor
’60 de Jerrold Katz, Jerry Fodor ºi de Paul Postal. Perioada coincide în mare cu intervalul de apariþie a semanticii structurale. Demersurile sînt însã independente.
Semantica transformaþionalã înseamnã, în principal, douã lucruri: un vocabular (sau lexicon) ºi un tip de reguli. Atît vocabularul, cît ºi regulile au funcþii bine stabilite: prin componentele vocabularului se urmãreºte descrierea sensului avut de fiecare cuvînt (cuvintele aparþin limbajului-obiect ºi sînt denumite, în semantica transformaþionalã, formative).
Prin reguli se intenþioneazã a se arãta cum se compune sensul unei propoziþii din sensul formativelor.
2.2.1. Lexiconul. Lexiconul semanticii transformaþionale e alcãtuit din trei categorii de simboluri: mãrci semantice, mãrci distinctive ºi restricþii selective.
(i) Mãrcile semantice reprezintã analogul transformaþional al semelor din semantica structuralã. Mãrcile semantice reprezintã, aºadar, unul dintre instrumentele cu ajutorul cãrora se realizeazã o descriere a sensului avut de un formativ.
(ii) Mãrcile distinctive pot fi ºi ele considerate analoagele semelor. Deosebirea dintre mãrcile distinctive ºi cele semantice constã, în aceste condiþii, în faptul cã mãrcile semantice sînt utilizate în descrierea sensului mai multor formative. Mãrcile distinctive însã apar numai în descrierea unui anumit formativ ºi capteazã individualitatea semanticã a formativului în cauzã. Pentru cazul formativului mamifer, spre exemplu, deosebirea dintre marca semanticã ºi marca distinctivã e ilustratã de deosebirea ‘animat’/‘care naºte (sau face sã nascã) pui vii, hrãniþi cu lapte propriu’. Primul simbol este o marcã semanticã, deoarece poate apãrea în descrierea sensului avut de mai multe formative: mamifer, peºte, pasãre.
