Privim împreună telejurnalul de seară în timp ce eu mă
ospătez cu gogoşi. Nimic nou la televizor. Relaţii bilaterale, sancţiuni, întreruperi de electricitate şi apă în Muntenegru.
Necesitatea reducerii armamentului nuclear în lume. Senka e hotărâtă să-şi ducă până la capăt ancheta privind apartenenţa mea.
— Hai, acum fii sincer, insistă ea, ştii cum spun ăi bătrâni : fapta mărturisită e pe jumătate iertată. Al cui eşti tu ? E ceva adevărat în ce spune o vecină, caţa aia de la etajul unşpe, care pretinde că-i faci reclamă lui Milošević în Occident ?
Izbucnesc într-un râs nebun în faţa unor astfel de fabu-laţii. Totuşi, nu vreau să las baltă această conversaţie care s-ar putea intitula „Al cui eşti tu, fiule ?“.
— Îmi plac oamenii coerenţi şi puternici, ca şi ţie, Senka.
— Nu glumi cu lucrurile astea, eşti sigur că el e un astfel de om ? Puternici sunt preşedinţii Americii, Rusiei, Chinei.
Nu cel al Iugoslaviei.
Am cunoscut-o prin telefon. În 1988, trebuia să aibă loc premiera Vremii ţiganilor. Natura mea egocentrică a fost cea care m-a îndemnat să accept conversaţia – şi când vine vorba de film, mi-e greu să-i pun capăt.
Directorul de la Beograd Film, Munir Lasić, refuzase ca premiera să aibă loc la Centrul Sava, deşi toate sălile de cinematograf din Belgrad erau în ruină. Sugera în schimb sala de cinema Kozara. Olja Varagić, producătoarea Vremii ţiganilor, ştia că numai noul şef al Comitetului Central din Serbia putea să se opună lui Lasić şi să rezolve problema.
— Am aflat că aveţi nevoie de ajutor, a spus preşedintele cu o voce puternică la telefon.
299
Mă aflam la New York. Abia trezit din somn şi tulburat, i-am explicat că singurul loc în care acest film putea avea o veritabilă şi demnă premieră era Centrul Sava.
Şi premiera a avut loc la Centrul Sava.
— De acord, dar de ce pentru astfel de hotărâri e nevoie de intervenţia primului om din stat ? întreabă cu naivitate Senka.
— Pentru că nu vor să asculte de al doilea. Doar cuvântul primului contează.
Senka începe să râdă în timp ce eu mă gândesc la Tata în călătorie de afaceri. Dacă pe vremea aceea nu ar fi fost Mira Stupica pentru a-l convinge pe soţul ei, Cvijetin Mijatović, preşedintele de atunci, Tata în călătorie de afaceri nu ar fi văzut lumina zilei.
— Al cui eşti tu, fiule ? Nu încerca să schimbi vorba.
— Când a venit Milošević la putere, slovenii au fost primii care au strigat că a apărut un nou Hitler în Balcani.
— Asta e adevărat.
— Eu nu puteam accepta ca tocmai slovenii să fie cei care-l considerau pe Milošević un nou Hitler. Pentru că acum ştim din filmele documentare că Hitler a fost primit la Maribor1
ca un comandant suprem. Tot aşa l-au primit ceva mai târziu, şi pe Tito – care a fost călcat în picioare de aceiaşi sloveni, când au cerut să intre în Europa. Pentru a se angaja pe această cale, trebuia să scape de Belgradul bizantin. Şi mai trebuia şi să verse ceva sânge. Vreo zece vaci carbonizate pe CNN, trei sau patru maşini incendiate. În momentul acela a început să crească în mine idiotul.
— Vrei să spui idiotul politic ? spune Senka în glumă.
Nu am nimic împotriva acestei ironii.
— Exact. Tata îmi spunea că, fără Milošević, noi, partizanii, o să fim însemnaţi cu fierul roşu în stradă.
— Ce-mi plăcea la el e că era un adevărat iugoslav, remarcă
Senka.
— Un motiv în plus ca să-l accept.
— Atunci, fiule, spune-mi deschis, îi datorezi ceva ?
1. Al doilea mare oraş din Slovenia.
300
— Îi datorez naţionalitatea şi asta nu-i o nimica toată, nu ?
— Hai, lasă-mă cu asta te rog, cu toţi prietenii pe care îi ai la Belgrad ! Ca şi cum el ţi-ar fi dat paşaportul.
— Era imposibil să-l obţin fără să ştie el.
— Nu există ţară pe lume în care să nu ţi se fi eliberat un paşaport. De altfel, poţi foarte bine să i-l dai înapoi.
— Da, Senka, dar nu vreau. Vreau să semăn măcar un pic cu Vlado al tău.
— În primul rând că nu e Vlado al meu. Şi în al doilea rând, băiete, nu mă mai ameţi de cap !
— În toate astea, Senka, este un lucru care nu e-n regulă.
— Unul singur ? spune Senka, zâmbind ironic.
— Cu timpul, s-a văzut limpede că omul ăsta este cu totul altfel decât dădea impresia la început. Părea un om care avea un ideal, dar nu este decât un pedant.
