Colecţia BIBLIOTECA POLIROM este coordonată
de Bogdan-Alexandru Stănescu.
Emir Kusturica, Où suis-je dans cette histoire ?
Copyright © 2011 by Emir Kusturica
All rights reserved.
© 2012 by Editura POLIROM, pentru traducerea în limba română
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea inte grală sau parţială, multi pli carea prin orice mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xero xarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio, pune rea la dispoziţia publică, inclu siv prin internet sau prin reţele de calcu latoare, stocarea permanentă sau temporară pe dispozitive sau sis teme cu posi bili tatea recu perării informaţiilor, cu scop comercial sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permi-siunea scrisă a deţi nă to rului copy rightului repre zintă o încăl care a legislaţiei cu privire la pro tec ţia pro prie tăţii intelectuale şi se pedepsesc penal şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Foto copertă : © Guliver/Sipa Press
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B-dul Carol I nr. 4 ; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1, sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15-728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României : KUSTURICA, EMIR
Unde sunt eu în toată povestea asta ? / Emir Kusturica ; trad. din lb. fr.
şi note de Daniel Nicolescu şi Dan Radu Stănescu. – Iaşi : Polirom, 2012
ISBN print : 978-973-46-2392-1
ISBN ePub : 978-973-46-2412-6
ISBN PDF : 978-973-46-2413-3
I. Nicolescu, Daniel (trad.)
II. Stănescu, Dan Radu (trad.)
821.163.41-94=135.1
791.43(497.1) Kusturica, E. (0:82-94)
929 Kusturica, E. (0:82-94)
Printed in ROMANIA
Traducere din limba franceză şi note
de Daniel Nicolescu şi Dan Radu Stănescu
POLIROM
2012
EMIR KUSTURICA s-a născut în 1954, la Sarajevo, unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. În 1978, a absolvit Academia de Arte Frumoase din Praga (celebra FAMU) şi a devenit în scurt timp unul dintre cei mai apreciaţi regizori sârbi. Este cunoscut publicului datorită filmelor sale: Ce mai ştii de Dolly Bell? (1981), Tata în călătorie de afaceri (1985), Vremea ţiganilor (1988), Arizona Dream (1993), Underground (1995), Pisica albă, pisica neagră (1998), Viaţa e un miracol (2004), Promisiunea (2007). A fost premiat cu Leul de Aur la Festivalul de Film de la Veneţia şi de două ori cu Palme d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. De asemenea, din 1999, de la lansarea albumului muzical Unza Unza Time, face turnee internaţionale împreună cu trupa sa, The No Smoking Orchestra.
Publicat prima oară la Belgrad, în octombrie 2010, sub titlul Moartea e un zvon neverificat, volumul Unde sunt eu în toată povestea asta?
reprezintă debutul literar al lui Emir Kusturica. Cartea îndrăgitu-lui regizor deapănă o poveste ce porneşte din vremurile de şcoală, când Iuri Gagarin zbura prima oară în spaţiu, traversează tragedia destrămării Iugoslaviei şi a războiului din Bosnia-Herţegovina şi ajunge până în ziua de azi, la prietenia cu celebrul star hollywoodian Johnny Depp şi la expatrierea în Franţa. Cele mai fascinante sunt divagaţiile, care cuprind, de data aceasta în scris, într-un stil deosebit de plastic şi antrenant, minunatele imagini cu care suntem deja familiarizaţi din filmele sale: poveştile nebuneşti din Balcani, personajele sentimentale, uneori groteşti, însă debordând de viaţă.
Omul este înclinat spre uitare, iar practica uitării a devenit, de-a lungul timpului, o artă fundamentală a speciei umane.
Iar dacă uitarea, această mare doamnă, n-ar estompa gândurile aflate sub influenţa pasiunii, dacă nu le-ar cuminţi şi nu le-ar pune în bună rânduială, creierul nostru n-ar fi decât un simplu container. În lipsa uitării, am putea oare să mai deschidem ochii spre ziua de mâine ? Ce s-ar întâmpla dacă
am fi siliţi să trăim suferinţa ca pe o emanaţie neîntreruptă
a sufletului nostru, dacă uitarea n-ar acoperi încercările vieţii noastre aşa cum norul ascunde soarele ? Supravieţuirea ar fi imposibilă. Tot aşa s-ar petrece şi cu marile bucurii. Dacă
uitarea nu le-ar domoli, ele ar ajunge să ne smintească. Uitarea este aceea care alină durerea unei iubiri pierdute. Când rivalul ne dă o palmă în timpul recreaţiei, în curtea şcolii, intrând astfel în graţiile puştoaicei de care suntem amândoi îndrăgostiţi, doar uitarea este în stare să ne vindece de acest eşec fără leac al inimii. Rana se cicatrizează, tot aşa cum luciul fotografiei se şterge odată cu timpul.
Cum resimte omul marile crize ale istoriei ? Cum le trăieşte ? Atât înainte, cât şi după ele, uitarea e marea stăpână.
Privind la felul cum masele sunt în stare să uite motivele marilor răsturnări istorice şi la uşurinţa cu care acceptă ca pe un adevăr o interpretare elaborată ulterior, am ajuns să
exclud uitarea din principiul cauză-efect. După războiul din Bosnia, naţionaliştii religioşi au fost tămâiaţi de parcă ar fi fost marii apărători ai unei Bosnii multietnice, doar pentru satisfacerea obiectivelor militare şi strategice ale marilor puteri, în vreme ce victimele din toate taberele au fost considerate doar nişte cantităţi neglijabile, cu excepţia celor care slujeau sus-numitele obiective. Aşa încât am ajuns la această
concluzie : uitarea este o supapă prin care sunt evacuate gândurile stânjenitoare legate de trecut, dar şi cele care au 5
legătură cu viitorul. N-ai ce-i face, pentru că puţine lucruri se schimbă în componentele esenţiale ale vieţii omului.
După suferinţele provocate de războaiele balcanice şi după
bombardarea Serbiei, m-am antrenat şi eu să uit, sau măcar să înăbuş gândurile care nu-mi dădeau pace. Mă aflam chiar la primele lecţii de uitare, când l-am primit la mine pe un critic de film care tăia şi spânzura la Hollywood în anii ’90.
Mi-a amintit brusc că uitarea putea să funcţioneze prin igno-rarea adevărului. Când Jonathan, în timpul Festivalului de Film de la Küstendorf, a deschis televizorul ca să vadă o emisiune rusească în limba engleză, a fost profund tulburat.
Se difuza un documentar cu prilejul aniversării victoriei asupra nazismului. A venit la mine şi, oarecum întors pe dos, mi-a spus :
— Credeam că noi, americanii, am fost cei care au eliberat Europa de nazism, dar, dacă e să mă iau după ce-am văzut adineaori la televiziunea rusă, se pare că această eliberare n-ar fi fost posibilă fără ei...
— E-adevărat că ruşii n-au pierdut mare lucru în războiul împotriva nazismului, doar vreo douăzeci şi cinci de milioane de oameni. Un fleac !
Abordând acest ton prefăcut dezinvolt, încercam să-l fac pe prietenul meu să accepte un adevăr istoric, fără să torn gaz pe foc.
