Am apucat sceptrul cu o mână şi cu cealaltă mâna Snježanei, şi am prins să fugim de-a lungul străzii Logavina. Populaţia emoţionată striga „Tito ! Tito !“. Ca în viaţa de zi cu zi. Eu, zăpăcit precum Charlot cel rătăcit în revoluţie, priveam în jur, fluturând ramura de nuc. Şi sfârşeam prin a participa la serbarea populară, la veselia care se mutase din realitate în vis. Am luat-o pe bulevardul principal, în direcţia stadionului Koševo. Odată ajunşi acolo, nici urmă de Tito.

27

Tatăl Snježanei, colonelul Vidović cel cu sprâncenele unite precum o streaşină de tablă, ieşea din mulţime şi zicea :

— Din motive de securitate, m-am văzut silit să schimb traseul tovarăşului Tito, ca să nu păţească precum Franz Ferdinand ! Şi, special pentru mine, adăuga : Bătrânul a tras la hotelul Zagreb, din Marijin Dvor1. Vă aşteaptă acolo, copii, daţi-i zor !

Am reuşit să dăm până la urmă de Tito, într-o sală plină

de fum a hotelului, unde juca poker, pufăind dintr-o havană.

Lângă el şedea un tip micuţ, cu o pânză albă înfăşurată în jurul capului. Mai era încă unul, complet în alb, cu o tichie asemănătoare cu cea a brutarului Kesić, şi, în fine, un arab înalt. Ne-am oprit la masa lui Tito, emoţionaţi şi cu răsuflarea tăiată.

— Ai ajuns, micuţule Kusturica ! Doamne, ce-ai mai crescut ! îmi spunea el.

— Ce băiat viteaz ! adăugau ceilalţi doi – cel cu pânza albă

pe cap şi arabul.

Cel de-al treilea nu spunea nimic. În loc să turui textul despre iubire pe care-l învăţasem pe dinafară, i-am tras o lovitură puternică lui Tito peste cap, cu sceptrul de nuc, strigându-i :

— Parcă ne-am înţeles că ne-aştepţi la stadionul Koševo, nu ? Hai, zi că nu-i aşa, dictatorule !

L-am lovit o dată, de două ori, de trei ori. Continuam să

zbier :

— Na, asta-i pentru Šiba Krvavac şi asta pentru Zulfa Bostandžić, pentru toţi camarazii tatei, dictator nenorocit !

Dintr-odată, Snježana Vidović îşi sufleca rochia de mireasă

şi începea să-i care şuturi, în timp ce Tito încerca să se apere.

— De ce nu ne-ai aşteptat, tiranule ? Hmmm ? Hai, spune, spune !

De-atâta strigat m-am trezit din somn.

— Ce se-ntâmplă, fiule ? a întrebat mama.

— Nimic, l-am visat pe Charlie Chaplin.

1. Cartier din Sarajevo, cu arhitectură austro-ungară, datând de la sfârşitul secolului XIX.

28

N-am îndrăznit să povestesc nimănui visul, nici măcar tatei.

Când ne-am întors acasă, cu maşina, tata se tot uita spre mine în oglinda retrovizoare. Deodată, mi-a făcut cu ochiul.

— Se vede că eşti fiul tatălui tău ! mi-a spus el.

Pentru mine, a fost un moment important.

Nu ştiam ce înseamnă cuvântul pubertate şi regretam că

nu mă aflu „la pubertate“, ca verii mei : Edo, Dunja, Sabina şi Aida. Locuiau cu toţii în casa cea mare a bunicului meu de pe strada Mustafa Golubić, la nr. 2. Cumpărase această

locuinţă cu propriile economii şi cu zestrea bunicii, pe care au primit-o târziu după căsătoria lor săvârşită în secret. Nu înţelegeam însă cu ce bani întreţineau acea impresionantă

clădire construită pentru un baron, dacă e să ne luăm după

havuzul năpădit acum de buruieni şi după ampla terasă de marmură.

— Cu banii de pe chirii, fiule, mi-a explicat mama.

Tot nu pricepeam, dar băgasem de seamă că în acelaşi spaţiu locuiau două familii cu nume diferite. Cea dintâi stătea la etaj, la intrarea în coridorul cel mare, şi se numea Kotnik, cea de-a doua la parter, şi se numea Begić. Erau nişte chiri-aşi. În ciuda părăginirii ei încete, această casă a rămas cea mai frumoasă din toată copilăria mea.

Deşi nu avea nimic împotrivă să-mi petrec weekendurile în această casă, tatei îi plăcea să-i repete mamei :

— Peste tot în lume, oamenii se căsătoresc şi îşi părăsesc părinţii, trăindu-şi propria viaţă. Pe când familia ta, Senka, încă trăieşte ca în Evul Mediu. Nu-i chip să-i faci să nu se mai ţină de fustele mamei !

Acesta era unul dintre puţinele lucruri asupra cărora tata şi mama erau de acord.

— Viaţa la comun e imposibilă, repeta ea, mândră de apartamentul nostru de o cameră şi jumătate.

Eu, care nu aveam nici frate, nici soră, iubeam această

viaţă la comun. Când dormeam la Edo, Dunja, Sabina şi Aida, aveam impresia că ei devin de-adevăratelea fraţii şi surorile mele.

29

Cu toate că era bolnavă, la fiecare dintre vizitele mele, mama Senkăi pregătea o plăcintă cu cartofi, o krompiruša, făcută din făină de grâu negru. Nici o plăcintă din lume nu putea rivaliza cu aceea a Mamei noastre. Senka pretindea că era aşa de bună pentru că o cocea într-un cuptor fabricat din tabla unei birje, care era încins cu lemne şi cărbuni.

În timp ce mâncam, Mama mă mângâia pe păr, iar eu o întrebam ce ascunde sub pat, în lada aia pe care noi o numeam

„cufărul cu mistere“. Pipăiam cheia care îi atârna de gât ca un medalion, ciulind urechea :

— Doar diamante şi safire ! îmi răspundea ea râzând uşor, atât cât îi îngăduia boala. Când o să mă mut pe lumea aia-laltă, o să las totul copiilor mei.

Noi, copiii, nu ne doream să moară, dar Edo, Dunja, Aida, Sabina şi cu mine ne întindeam pe burtă şi ne jucam, încercând să ghicim ce se află în „cufărul cu mistere al Mamei noastre“. Mai mult, ne închipuiam ce am face cu partea noastră

din comoară. Edo spunea că ar schimba diamantele pe bani şi ar pleca la Luvru să vadă tablourile celor mai mari pictori din lume. Îmi spunea că merită să mergi la Paris fie şi numai pentru a vedea surâsul Mona Lisei. Eu voiam să cumpăr

„strada viselor“ – aşa îi ziceam noi străzii Štrosmajer, care, la fiecare An Nou, devenea paradisul copiilor. Dunja voia să

pună totul deoparte, astfel încât, atunci când va fi mare, să-şi întemeieze o familie ; Aida visa să devină Elizabeth Taylor, pentru că avea ochii violeţi, în timp ce sora ei, Sabina, spunea că ar vrea doar ca tatăl ei să se lase de băut.

Unchiul Ado, tatăl Aidei şi al Sabinei, era ofiţer de avia-ţie şi obişnuia să-şi înceapă frazele într-un mod ciudat : „În ciuda isteţimii mele...“ De-abia după aceea urma restul.