9
Pământul şi lacrimile
În o mie nouă sute şaizeci şi unu, Iuri Gagarin şi-a luat zborul în spaţiu, iar eu am apucat-o pe drumul şcolii. Zborul primului om în spaţiu fusese de mult pregătit, în spatele lui Gagarin se afla o întreagă echipă de experţi. Pregătirile plecării mele rămăseseră doar pe umerii mamei, pentru că tata se afla într-o călătorie de afaceri la Belgrad. Mama mea, Senka, aprinse aragazul, încălzi apa şi mă cufundă în lighean.
În timp ce mă freca pe spate cu un săpun de casă, o auzeam cum plânge.
— Senka, de ce plângi ? Tu trebuie să mergi la şcoală sau eu ?— Nu plâng, fiule, răspunse ea ştergându-şi lacrimile, dar sunt mâhnită. De mâine începe o nouă viaţă.
Nu pricepeam lacrimile mamei, dar în privinţa vieţii celei noi, lucrurile aveau să se lămurească încă de a doua zi dimineaţă.
Mergeam spre şcoală, cu ochii aţintiţi asupra treptelor de piatră1 care păreau să plutească în apă. Scena semăna cu un intermezzo al televiziunii din Sarajevo, în regia lui Jan Beran şi pe muzică de Vojin Komadina. Mă simţeam mai degrabă
ca un scufundător submarin decât ca un copil care merge pentru întâia oară la şcoală. Ştiam că am un aer ridicol.
Mânecile prea lungi ale uniformei, croită din satin negru subţire, mă stânjeneau. Degeaba le suflecam, suprafaţa alunecoasă a ţesăturii le făcea să revină cu încăpăţânare la dimensiunile anterioare. Cu toate că şcoala nu se afla decât 1. La Sarajevo, în oraşul vechi, străzile în pantă sunt adesea măr-ginite de o scară de piatră, pentru a putea fi urcate mai uşor.
10
la trei sute de metri de apartamentul nostru, compus dintr-o cameră şi jumătate, drumul a durat o veşnicie. Mă gândeam că Gagarin trebuie să fi ajuns mai iute în spaţiu decât am ajuns eu la şcoala primară Hasan Kikić.
Aşteptam în curte să înceapă prima lecţie, când un roşcovan cu capul cât un bostan i-a avertizat pe elevii cei noi despre pericolul de-a fi atacaţi de către golanii din zonă. Era vestit pentru că repetase de trei ori clasa a IX-a. Ascensiunea îi fusese blocată de semnificaţia cuvântului „diferenţă“. Atunci când un profesor i-a pus întrebarea „Ce diferenţă este între o găină şi o vacă ?“, a răspuns : „Ştiu ce este o găinuşă, ştiu şi ce este o vacă, dar nu ştiu ce înseamnă diferenţă“.
Intenţia acestui nătâng de a-i ocroti pe elevi mă înduioşa, dar nu pricepeam de ce-ar fi trebuit ca, în schimb, să-i oferim gustările noastre.
Roşcovanul întinse mâna, aşteptând să-i dau banii mei de corn.
— Bă, şmecherule, cu tine vorbesc ! Eşti prost, sau ce-i cu tine ?
— Cine, eu ? am spus, făcând efectiv pe prostul.
— Nu vezi ce căpăţână ai ? Cred că unui bărzăune nu i-ar ajunge o viaţă să-i dea roată !
Toţi au elevii au izbucnit în râs. Atunci l-am împins pe roşcovan în groapa cu var pe care muncitorii îl pregăteau pentru renovarea faţadei şcolii şi m-am năpustit înăuntrul clădirii. Îngrozit că ar fi putut să apară în orice clipă, nu ştiam pe unde s-o apuc. Deodată, am auzit vocea unei fetiţe şi spaima mi s-a preschimbat într-o blândă nelinişte. Parcă
mă aflam într-un basm :
— Tata e colonel în Serviciul de Contraspionaj Militar al Iugoslaviei.
Ştiam de la tatăl meu ce înseamnă spionajul, ştiam şi ce înseamnă militar, dar nu înţelegeam ce-i ăla contraspionaj.
Eram un prost, exact ca acel mic tiran a cărui victimă puteam să devin dintr-o clipă în alta.
— Înainte să fie mutat la Sarajevo, tata avea grijă de câinele lui Tito.
— Câţi câini are Tito ?
11
— Habar n-am, tata nu ne spune nimic despre munca lui.
Astăzi, o să m-aştepte în faţa şcolii ; am văzut ce-ai păţit.
Eşti în pericol. Dacă vrei, poţi veni cu noi ca să ajungi acasă.
M-a copleşit o senzaţie nouă, aidoma celei simţite dimineaţă, când mama aprinsese lumina ca să mă trezească. Mai aveam chef să dorm, dar izbutisem să-mi transform expresia buimacă într-un surâs. Am priceput devreme cât de mult contează să te trezeşti cum se cuvine. Vreau să spun că e mai bine să te trezeşti, decât să nu te trezeşti deloc. Iar Snježana semăna cu această trezire. Sentimentul pe care prezenţa ei îl năştea în mine era mai puternic decât frica de a-l vedea năvălind pe roşcovan.
În timp ce stăteam la coadă la cornuri, elevii protestau în spatele meu. Ei fluierau a nerăbdare ; eu, în schimb, nu-mi auzeam decât bătăile inimii. Nu vedeam decât doi ochi mari, negri şi nişte plete blonde. Snježana avea părul auriu ca maică-sa, o slovenă care se strecura cu pas grăbit pe strădu-ţele întortocheate ale cartierului Gorica. Ea era sursa de inspiraţie pentru teoriile despre amor ale băieţilor mai în vârstă de pe stradă :
— Femeile cu pas zorit sunt mai bune la pat decât cele care se mişcă alene !
— Aiurea, e-o gogomănie, femeile domoale în viaţă sunt iuţi la pat !
— De parcă viteza contează ! Calitatea, iscusinţa, frăţioare, astea-s pe primul loc ! tranşa cel de-al treilea curent de gândire al acelor pierde-vară din Gorica.
Discuţiile se încingeau şi, adesea, divergenţele legate de sex erau cât pe ce să se transforme în cafteală. Îmi dădeam seama că era greu de dovedit diferenţa între cele două teorii.
Nu înţelegeam de ce o persoană iute de picior trebuie să fie lentă la pat, sau invers. Toate astea mă duceau cu gândul la înaintarea domoală a tigrului, care mai întâi îşi seceră vic-tima cu o lovitură de labă şi apoi o devorează. Atâta doar că
aici nu era vorba despre hrană. S-ar putea crede că înclin spre cei care ridică în slăvi mersul domol înaintea patului.
Nici vorbă.
12
Cuvântul „sex“ îmi suna ca numele biscuiţilor Keks, era uşor de ţinut minte, dar înţelesul lui mi-era străin. Băieţilor le curgeau balele privind-o pe mama Snježanei, o fluierau când apărea şi se temeau de bărbatu-său. Atunci când acesta, un ofiţer muntenegrean înalt de doi metri, se întorcea de la lucru, golanii o tuleau şi se piteau prin intrările imobilelor.
Părea să descindă direct din imaginile telejurnalului de seară, după ce trecuse în revistă un regiment care aştepta dintr-o clipă în alta sosirea tovarăşului Tito la aeroport. Privindu-l cum îşi croieşte drum printre rufele întinse la uscat între clădirea noastră şi salcâmul din fundul curţii, mi se părea că, dacă ar fi strănutat, toate frunzele copacului ar fi căzut dintr-odată, şi că toamna ar fi sosit mai devreme. Într-atât de straşnic mi se părea tatăl Snježanei !
