Ştiam de la tatăl meu ce înseamnă spionajul, ştiam şi ce înseamnă militar, dar nu înţelegeam ce-i ăla contraspionaj.

Eram un prost, exact ca acel mic tiran a cărui victimă puteam să devin dintr-o clipă în alta.

— Înainte să fie mutat la Sarajevo, tata avea grijă de câinele lui Tito.

— Câţi câini are Tito ?

11

— Habar n-am, tata nu ne spune nimic despre munca lui.

Astăzi, o să m-aştepte în faţa şcolii ; am văzut ce-ai păţit.

Eşti în pericol. Dacă vrei, poţi veni cu noi ca să ajungi acasă.

M-a copleşit o senzaţie nouă, aidoma celei simţite dimineaţă, când mama aprinsese lumina ca să mă trezească. Mai aveam chef să dorm, dar izbutisem să-mi transform expresia buimacă într-un surâs. Am priceput devreme cât de mult contează să te trezeşti cum se cuvine. Vreau să spun că e mai bine să te trezeşti, decât să nu te trezeşti deloc. Iar Snježana semăna cu această trezire. Sentimentul pe care prezenţa ei îl năştea în mine era mai puternic decât frica de a-l vedea năvălind pe roşcovan.

În timp ce stăteam la coadă la cornuri, elevii protestau în spatele meu. Ei fluierau a nerăbdare ; eu, în schimb, nu-mi auzeam decât bătăile inimii. Nu vedeam decât doi ochi mari, negri şi nişte plete blonde. Snježana avea părul auriu ca maică-sa, o slovenă care se strecura cu pas grăbit pe strădu-ţele întortocheate ale cartierului Gorica. Ea era sursa de inspiraţie pentru teoriile despre amor ale băieţilor mai în vârstă de pe stradă :

— Femeile cu pas zorit sunt mai bune la pat decât cele care se mişcă alene !

— Aiurea, e-o gogomănie, femeile domoale în viaţă sunt iuţi la pat !

— De parcă viteza contează ! Calitatea, iscusinţa, frăţioare, astea-s pe primul loc ! tranşa cel de-al treilea curent de gândire al acelor pierde-vară din Gorica.

Discuţiile se încingeau şi, adesea, divergenţele legate de sex erau cât pe ce să se transforme în cafteală. Îmi dădeam seama că era greu de dovedit diferenţa între cele două teorii.

Nu înţelegeam de ce o persoană iute de picior trebuie să fie lentă la pat, sau invers. Toate astea mă duceau cu gândul la înaintarea domoală a tigrului, care mai întâi îşi seceră vic-tima cu o lovitură de labă şi apoi o devorează. Atâta doar că

aici nu era vorba despre hrană. S-ar putea crede că înclin spre cei care ridică în slăvi mersul domol înaintea patului.

Nici vorbă.

12

Cuvântul „sex“ îmi suna ca numele biscuiţilor Keks, era uşor de ţinut minte, dar înţelesul lui mi-era străin. Băieţilor le curgeau balele privind-o pe mama Snježanei, o fluierau când apărea şi se temeau de bărbatu-său. Atunci când acesta, un ofiţer muntenegrean înalt de doi metri, se întorcea de la lucru, golanii o tuleau şi se piteau prin intrările imobilelor.

Părea să descindă direct din imaginile telejurnalului de seară, după ce trecuse în revistă un regiment care aştepta dintr-o clipă în alta sosirea tovarăşului Tito la aeroport. Privindu-l cum îşi croieşte drum printre rufele întinse la uscat între clădirea noastră şi salcâmul din fundul curţii, mi se părea că, dacă ar fi strănutat, toate frunzele copacului ar fi căzut dintr-odată, şi că toamna ar fi sosit mai devreme. Într-atât de straşnic mi se părea tatăl Snježanei !

Treptat, drumurile mele de-acasă spre şcoală au devenit mai rapide decât zborul lui Gagarin în spaţiu. Urcam coasta în fugă, cu viteza săgeţii, şi tremuram de nerăbdare aşteptând clopotul care vestea clipa când aveam s-o văd apărând pe Snježana. Noţiunea mea despre timp era variabilă : drumul spre şcoală putea fi comparat cu viteza lui Gagarin, dar întoarcerea te ducea mai degrabă cu gândul la un film în ralanti.

Tatăl Snježanei mă ţinea de mână. Avea nişte sprâncene care semănau cu streşinile de tablă de pe faţadele caselor sărace din cartierul Gorica. Pentru a-mi ascunde sfiala, măsuram drumul nostru pe străzi numărându-mi paşii. În acest fel, privirea mea putea s-o ocolească pe cea a tatălui Snježanei.

Când ridicam capul, aveam impresia că-mi vorbeşte de pe vârful blocului-turn al JAT1, de pe strada Vase Miskina, într-atât era de înalt.

— Puştiule, nimeni n-are dreptul să te necăjească ! mi-a spus el, în timp ce eu zâmbeam tăcut, dorindu-mi ca drumul până acasă să dureze mai mult decât călătoria lui Gagarin.

Snježana era în clasa I D, la etajul al doilea, aşa încât n-o vedeam decât în timpul recreaţiei mari. În recreaţiile mici, 1. Jugoslovenski Aerotransport – cea mai mare companie aeriană

din Iugoslavia, astăzi Serbia.

13

învăţătoarea nu ne lăsa să ieşim pe culoare. Îmi compensam frustrarea de a nu o vedea îndeajuns prin lungi reverii, pe timpul nopţii, când nu izbuteam să dorm şi când doar gândul la ea îmi grăbea bătăile inimii.

Mama, îngrijorată de lipsa mea de interes pentru învăţă-tură, se ducea regulat la şedinţele cu părinţii. Ca să n-o facă

de râs în faţa celorlalte mămici, învăţătoarea lăsa discuţia cu ea la urmă :

— Nu ştiu ce să vă zic, tovarăşă Senka, spunea Remac Slavica. Dacă ar fi un tâmpit, mi-ar veni mai uşor. Aşa, însă, singura soluţie e să încercăm să-i trezim interesul.

— Nici eu nu ştiu ce să fac. Singură, nu izbutesc. Iar taică-său e prea impulsiv ca să-i vorbesc despre asta. Şi-a tocit nervii printre partizani. Mai bine-mi ţin gura.

Uneori, tata îşi prelungea călătoriile de afaceri şi ajungea acasă mai târziu decât era stabilit. După aceea, trebuia să

se readapteze la cerinţele vieţii de familie. Acestea erau momentele când Senka îi încredinţa toate veştile importante şi, în mod special, pe aceea că nu eram cel mai bun elev din clasă.

— Se-ndreaptă el, are toată viaţa în faţă, răspundea tata înainte să se cufunde în somn, ca să recupereze toate nopţile pierdute.

La şcoală, multe lucruri nu-mi erau limpezi. Nu pricepeam la ce serveşte cursul de iniţiere în tehnologia aplicată. Până

în ziua când învăţătoarea ne-a spus :

— Copii, faceţi ce poftiţi ! Alegeţi voi tema.

Am hotărât atunci să construiesc un pachebot transatlantic, Titanicul, pe care-l văzusem în filmul cu acelaşi nume.

Filmul, clasificat drept comedie dramatică, reprezenta pentru mine o adevărată tragedie.

După ce mă instalam cum se cuvine în scaunul scârţâitor al cinematografului din Căminul Poliţiei, mama îmi arăta ceasul, şoptindu-mi că avea să vină să mă caute cu cinci minute înainte de sfârşitul proiecţiei. În sala principală rulau filme de aventuri, dar şi filme istorice. Odată au proiectat Dictatorul lui Charlie Chaplin şi, în loc de jurnal, o comedioară – Charlot rătăcit 14

în revoluţie. În timp ce eu mă uitam la filme, Senka îşi vizita părinţii, care locuiau într-o casă mare de pe strada Mustafa Golubić, la nr. 2, ca să-i ajute cu una, cu alta. Casa era despărţită de Căminul Poliţiei printr-o curte năpădită de buruieni şi de urzici, cu un havuz secat. Mama mamei mele se numea Hanifa şi suferea de un cancer al gurii ; bunicului meu, Hakija, nu-i plăcea ca fiică-sa să insiste prea mult asupra problemelor de igienă.

— Măi, fată, îi spunea el, mai bine te-ai distra uitându-te la filme, decât să te speteşti pe-aici. N-ai destulă treabă la tine acasă ?

Pe când ea spăla duşumeaua din bucătărie, el privea lighea-nul plin cu apă, mormăind :

— Unii şi-o trag, iar tu, Hakija, te bălăceşti !

Nimeni nu înţelegea ce-ar putea să însemne asta, însă era un preludiu la o poveste de aventuri. „Mamă“, aşa îi spuneam cu toţii celei care era mama mamei mele, nu „Mamaie“ sau

„Bunică“, precum restul lumii. În timp ce o spăla pe cap pe bolnavă şi-i pieptăna părul, fiica îşi îndemna tatăl să-i spună

povestea lui preferată. Era vorba despre o scenă de răpire, care se petrecuse în realitate, la Donji Vakuf. Bunicul Hakija, tânăr la vremea aceea, înarmat cu un revolver Mauser, o răpise pe bunica, ajutat de fraţii săi. Era sărac, iar socrul lui, un negustor plin de bani, nici nu voia să audă de căsătorie. Bunica Hanifa râdea ascultând această poveste în care ea avea rolul principal – în ciuda durerii pe care i-o provoca râsul, căci medicii îi extirpaseră vălul palatin. Bunicul, un bărbat înalt şi solid, scăpase de moarte ca prin urechile acului.

Eram convins că, atunci când voi fi mare, o să-i semăn. Fotografia mea preferată era aceea cu el în uniformă de poliţist al regatului Iugoslaviei, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.

Într-o zi, când l-am întrebat ce e cu acel costum, mi-a răspuns :