— Ce meserie ai, unchiule Ado ? l-am întrebat într-o zi.

— Eu, în ciuda isteţimii mele... sunt pilot, băiete.

— Nu e nevoie de isteţime ca să ajungi pilot ?

— Ba da, cu siguranţă. Atâta doar că, cu un strop de noroc, aş fi putut conduce o navetă spaţială.

— Precum Gagarin ?

— Din păcate, suntem o ţară mică, mijloacele nu ne permit să avem aspiraţii cosmice, asta ar însemna investiţii uriaşe.

30

Bunicul nu putea să-l înghită pe unchiul Ado.

— El, pilot ? Munceşte ca zilier la cazarma Rajlovac, mi-a mărturisit odată.

Unchiul Ado, după cât se pare, nu era un mincinos oarecare. Pentru că purta un costum albastru, îmi răspunsese aşa doar ca să-mi facă plăcere : ştia că, asemenea tuturor puştilor, adoram avioanele. Ado se dădea peste cap ca să-l facă fericit pe vărul meu Edo, astfel încât să-i ţină locul, cât de cât, tatălui său, Akif. Când apăreau pe tejghelele din Sarajevo primele banane şi portocale, cumpăra de îndată

câteva, pe drumul de întoarcere de la cazarma Rajlovac, şi le aşeza pe masa din camera unde locuiau Edo, Dunja şi mama lor, Biba. Propriii lui copii veneau de-abia după aceea.

Ado pleca la slujbă într-o ţinută impecabilă şi se întorcea, în general, cu urme de tencuială şi de noroi pe uniforma albas-tră. Într-o zi, a hotărât s-o termine cu băutura, ceea ce a făcut-o fericită nevoie mare pe mătuşa mea Iza.

— Nu mai pun strop de băutură în gură, iar tu te-apuci de o cură de slăbire, a spus el.

Cu toate că mătuşa mea a fost încântată să vadă că bărbatu-său voia s-o isprăvească cu alcoolul, s-a simţit îngrijorată

că trebuie să-şi supravegheze silueta :

— Ştii bine, Ado, că mănânc cât o păsărică !

Unchiul Ado era neclintit :

— Ei bine, o să încetezi să mănânci, fie şi cât o păsărică.

Uite cât eşti de grasă. Pune banii deoparte, la bancă, bagă-i într-un cont de economii la termen de doi ani, cât să treacă

criza.

Mătuşă-mea a făcut exact ce i-a cerut bărbatul ei. Dar, chiar peste o săptămână, Aida şi Sabina au năvălit în camera bunicului, urlând :

— Tata tocmai o bate pe mama ca s-o oblige să scoată

banii din bancă !

Bunicul a aplanat acest scandal, ca şi multe altele izbuc-nite pe strada Mustafa Golubić, la nr. 2.

Când bunicul se întorcea de la serviciu, îl întâmpinam mereu cu bucurie. Ne aducea prune, smochine – genul acela de cadouri pe care şi le putea permite un avocat care lucra în administraţie. Nu eram atât de apropiat de bunicul cum 31

era Edo, şi sufeream de gelozie. Relaţia lor privilegiată se explica prin faptul că trăiau sub acelaşi acoperiş. M-am simţit mai apropiat de el în perioada când m-a învăţat să fluier.

Toată lumea credea că melodia lui preferată era Mujo îşi potcoveşte calul sub clar de lună, în vreme ce el adora de fapt When the Saints Go Marching In... Şi-a dat însă repede seama că exageram, fluierând până noaptea târziu.

— Nu mai fluiera noaptea în casă, îl chemi pe Satana !

mi-a spus el.

Ca s-o mai înveselească pe Mama noastră cea bolnavă, îi spunea :

— Draga mea, m-am ras, aşa că n-o să te zgârii astă-seară.

Odată, Edo şi cu mine l-am surprins stând întins pe balcon, nemişcat, cu ochii ţintă la nişte fotografii cu femei goale din revista Start. Nimic anormal, dacă paginile smulse n-ar fi fost agăţate pe frânghie, printre rufele care se uscau la soare.

— Dormi, bunicule ? l-am întrebat.

S-a grăbit să ascundă revista porno sub saltea şi a dat jos paginile de pe frânghia de rufe.

— Moartea, măi copii, e ca o cămaşă, îţi atârnă mereu la spate ! a spus el.

Nu pricepeam ce legătură exista între femeile goale şi moartea care era ca o cămaşă, dar am plusat :

— Mai degrabă ca un maiou, pentru că stă lipit de spate.

— Băiete, gândeşti bine şi, lucrul cel mai important, tragi concluzia potrivită.

Asta era latura glumeaţă a bunicului.

Latura lui serioasă se manifesta în fiecare seară, la orele 22.00 punct. Era ora când Akif, fratele mamei, venea acasă

să se culce. Cu jumătate de ceas înainte, bunicul intra în camera copiilor şi lua discul cu Beatles de pe vechiul gramofon care rămăsese la noi după plecarea domnului Fišer, fostul proprietar.

— La baie şi apoi nani ! anunţa el.

Când mă lăudam că fusesem deja la baie, îmi replica :

— Mai du-te o dată, e gratis.

Grija pentru liniştea nocturnă a fiului său Akif, tatăl Dunjei şi al lui Edo, era regula cea mai strictă a casei. Priveam cu 32

teamă şi respect cum bunicul verifica dacă totul era gata ca să-l întâmpine cum se cuvine pe fiul lui. Akif, care era reprezentant al firmei Philips pentru Bosnia-Herţegovina, o cunoştea personal pe regina Olandei. După război, căzuse din jeepul lui şi începuse să sufere de epilepsie. Asta era versiunea oficială. Tata nu credea o iotă din povestea asta cu acciden-tul. Şi susţinea că să ascunzi anumite lucruri de cei apropiaţi era un comportament nedemn de un om civilizat.

— Dostoievski suferea şi el de epilepsie. Şi ce ? Astfel de riscuri trebuie asumate dinainte. Ce accident de maşină şi alte bazaconii ! Epilepsia e ereditară ! spunea el pe un ton iritat, repetându-i mamei că doar vrerea Domnului îi ferise pe Edo şi pe Dunja de moştenirea unei boli atât de grave.

Acesta e motivul pentru care patul bunicului fusese instalat lângă uşa dintre cele două camere : sufrageria care le servea drept dormitor bunicilor şi camera fiului lor. Adesea, îl urmăream pe furiş pe unchiul Akif când trecea spre camera lui. Odată, ascuns îndărătul uşii de la camera unde stăteau Edo, sora lui Dunja şi mama lor, mi-am lipit ochiul de gaura cheii. Nu mi-am dat seama că s-a lăsat clanţa şi că limba broaştei a alunecat. Când s-a deschis uşa, m-am prăbuşit pe culoar. Unchiul m-a zărit întins pe jos şi şi-a scos pălăria, ca să coloreze această ciudată întâlnire, de parcă ar fi salutat un personaj important.

— Ce mai faci, dragă Emir ? m-a întrebat el, mângâindu-mă

pe păr.