învăţase această metodă de la însuşi Stalin.
Tata nu a fost o victimă directă a Cominformului1, a fost doar retrogradat de la Belgrad la Sarajevo. De fapt, se pare că motivul mutării fusese cu totul altul. Unii erau maziliţi din pricina Cominformului, alţii pentru că erau într-o formă
prea bună. Pentru funcţionarii de stat, alungarea de la Belgrad constituia cea mai frecventă pedeapsă. Mie mi-a spus că această
alungare era urmarea prieteniei pe care i-o purta cumnatu-lui său, care fusese şi el pus pe tuşă atunci când Tito încetase să-l mai iubească pe Stalin.
1. Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (1947-1956). Scopul organizaţiei era acela de a controla îndeaproape evoluţia politică şi ideologică a mişcării comuniste internaţionale. La cea de-a treia reuniune a Cominternului, desfăşurată
la Bucureşti, în iunie 1948, organizaţia consideră că Tito şi comunismul iugoslav s-au îndepărtat de viziunea sovietică, aşa că hotărăşte excluderea Belgradului şi începe o masivă epurare anti-titoistă în rândul tuturor membrilor organizaţiei.
26
— Murat al meu are un suflet bun. Iar dacă mai face excese, le face ca să se odihnească după atâta bunătate, obişnuia mama să spună.
Era, fără îndoială, cea mai exactă judecată despre tata.
Lucra în administraţia de stat şi nu era mulţumit de viaţa pe care o ducea. La început şef de birou la Secretariatul pentru Informaţii din Republica Socialistă Bosnia-Herţegovina, a fost ulterior retrogradat la rolul de subsecretar. Vorbea bine engleza, dar prefera cântecele ruseşti.
În acea seară, după discuţia despre Tito, am adormit în braţele mamei, în timp ce tata se apucase să cânte Sfânt Baikal. De îndată, mi-a apărut în vis Snježana Vidović. Şi înainte cântecele ruseşti o făceau să apară, dar în grădina inginerului Pipić, Snježana s-a ivit într-un mod cu totul straniu.
Era îmbrăcată în rochie de mireasă şi ţinea în mâini o rămu-rea de nuc. Am recunoscut în aceasta sceptrul pe care pionie-rii, tinerii, ţăranii şi muncitorii i-l ofereau lui Tito de ziua lui.
— E sceptrul lui Tito, îmi spunea ea, tu şi cu mine am fost desemnaţi să i-l înmânăm cu prilejul aniversării sale.
— De eşti îmbrăcată în mireasă ?
— Pentru că noi doi o să fim soţ şi soţie !
— Sunt de acord cu căsătoria, dar nu şi cu sceptrul, am protestat eu. În primul rând, nu sunt un elev bun, şi apoi nu îl cunosc personal pe tovarăşul Tito. L-am văzut doar în poze.
— Asta-nseamnă că nu vrei să te căsătoreşti cu mine ? !
m-a întrebat ea.
— Cum adică nu vreau ? Sunt gata să fac orice pentru noi !
— Atunci, hotărăşte-te, dacă vrei mâna mea, ia sceptrul şi vino cu mine, pentru că altfel mă duc singură şi n-ai decât să-ţi găseşti altă soţie !
Am apucat sceptrul cu o mână şi cu cealaltă mâna Snježanei, şi am prins să fugim de-a lungul străzii Logavina. Populaţia emoţionată striga „Tito ! Tito !“. Ca în viaţa de zi cu zi. Eu, zăpăcit precum Charlot cel rătăcit în revoluţie, priveam în jur, fluturând ramura de nuc. Şi sfârşeam prin a participa la serbarea populară, la veselia care se mutase din realitate în vis. Am luat-o pe bulevardul principal, în direcţia stadionului Koševo. Odată ajunşi acolo, nici urmă de Tito.
27
Tatăl Snježanei, colonelul Vidović cel cu sprâncenele unite precum o streaşină de tablă, ieşea din mulţime şi zicea :
— Din motive de securitate, m-am văzut silit să schimb traseul tovarăşului Tito, ca să nu păţească precum Franz Ferdinand ! Şi, special pentru mine, adăuga : Bătrânul a tras la hotelul Zagreb, din Marijin Dvor1. Vă aşteaptă acolo, copii, daţi-i zor !
Am reuşit să dăm până la urmă de Tito, într-o sală plină
de fum a hotelului, unde juca poker, pufăind dintr-o havană.
Lângă el şedea un tip micuţ, cu o pânză albă înfăşurată în jurul capului. Mai era încă unul, complet în alb, cu o tichie asemănătoare cu cea a brutarului Kesić, şi, în fine, un arab înalt. Ne-am oprit la masa lui Tito, emoţionaţi şi cu răsuflarea tăiată.
— Ai ajuns, micuţule Kusturica ! Doamne, ce-ai mai crescut ! îmi spunea el.
— Ce băiat viteaz ! adăugau ceilalţi doi – cel cu pânza albă
pe cap şi arabul.
Cel de-al treilea nu spunea nimic. În loc să turui textul despre iubire pe care-l învăţasem pe dinafară, i-am tras o lovitură puternică lui Tito peste cap, cu sceptrul de nuc, strigându-i :
— Parcă ne-am înţeles că ne-aştepţi la stadionul Koševo, nu ? Hai, zi că nu-i aşa, dictatorule !
L-am lovit o dată, de două ori, de trei ori. Continuam să
zbier :
— Na, asta-i pentru Šiba Krvavac şi asta pentru Zulfa Bostandžić, pentru toţi camarazii tatei, dictator nenorocit !
Dintr-odată, Snježana Vidović îşi sufleca rochia de mireasă
şi începea să-i care şuturi, în timp ce Tito încerca să se apere.
— De ce nu ne-ai aşteptat, tiranule ? Hmmm ? Hai, spune, spune !
De-atâta strigat m-am trezit din somn.
— Ce se-ntâmplă, fiule ? a întrebat mama.
