— Nimic, l-am visat pe Charlie Chaplin.
1. Cartier din Sarajevo, cu arhitectură austro-ungară, datând de la sfârşitul secolului XIX.
28
N-am îndrăznit să povestesc nimănui visul, nici măcar tatei.
Când ne-am întors acasă, cu maşina, tata se tot uita spre mine în oglinda retrovizoare. Deodată, mi-a făcut cu ochiul.
— Se vede că eşti fiul tatălui tău ! mi-a spus el.
Pentru mine, a fost un moment important.
Nu ştiam ce înseamnă cuvântul pubertate şi regretam că
nu mă aflu „la pubertate“, ca verii mei : Edo, Dunja, Sabina şi Aida. Locuiau cu toţii în casa cea mare a bunicului meu de pe strada Mustafa Golubić, la nr. 2. Cumpărase această
locuinţă cu propriile economii şi cu zestrea bunicii, pe care au primit-o târziu după căsătoria lor săvârşită în secret. Nu înţelegeam însă cu ce bani întreţineau acea impresionantă
clădire construită pentru un baron, dacă e să ne luăm după
havuzul năpădit acum de buruieni şi după ampla terasă de marmură.
— Cu banii de pe chirii, fiule, mi-a explicat mama.
Tot nu pricepeam, dar băgasem de seamă că în acelaşi spaţiu locuiau două familii cu nume diferite. Cea dintâi stătea la etaj, la intrarea în coridorul cel mare, şi se numea Kotnik, cea de-a doua la parter, şi se numea Begić. Erau nişte chiri-aşi. În ciuda părăginirii ei încete, această casă a rămas cea mai frumoasă din toată copilăria mea.
Deşi nu avea nimic împotrivă să-mi petrec weekendurile în această casă, tatei îi plăcea să-i repete mamei :
— Peste tot în lume, oamenii se căsătoresc şi îşi părăsesc părinţii, trăindu-şi propria viaţă. Pe când familia ta, Senka, încă trăieşte ca în Evul Mediu. Nu-i chip să-i faci să nu se mai ţină de fustele mamei !
Acesta era unul dintre puţinele lucruri asupra cărora tata şi mama erau de acord.
— Viaţa la comun e imposibilă, repeta ea, mândră de apartamentul nostru de o cameră şi jumătate.
Eu, care nu aveam nici frate, nici soră, iubeam această
viaţă la comun. Când dormeam la Edo, Dunja, Sabina şi Aida, aveam impresia că ei devin de-adevăratelea fraţii şi surorile mele.
29
Cu toate că era bolnavă, la fiecare dintre vizitele mele, mama Senkăi pregătea o plăcintă cu cartofi, o krompiruša, făcută din făină de grâu negru. Nici o plăcintă din lume nu putea rivaliza cu aceea a Mamei noastre. Senka pretindea că era aşa de bună pentru că o cocea într-un cuptor fabricat din tabla unei birje, care era încins cu lemne şi cărbuni.
În timp ce mâncam, Mama mă mângâia pe păr, iar eu o întrebam ce ascunde sub pat, în lada aia pe care noi o numeam
„cufărul cu mistere“. Pipăiam cheia care îi atârna de gât ca un medalion, ciulind urechea :
— Doar diamante şi safire ! îmi răspundea ea râzând uşor, atât cât îi îngăduia boala. Când o să mă mut pe lumea aia-laltă, o să las totul copiilor mei.
Noi, copiii, nu ne doream să moară, dar Edo, Dunja, Aida, Sabina şi cu mine ne întindeam pe burtă şi ne jucam, încercând să ghicim ce se află în „cufărul cu mistere al Mamei noastre“. Mai mult, ne închipuiam ce am face cu partea noastră
din comoară. Edo spunea că ar schimba diamantele pe bani şi ar pleca la Luvru să vadă tablourile celor mai mari pictori din lume. Îmi spunea că merită să mergi la Paris fie şi numai pentru a vedea surâsul Mona Lisei. Eu voiam să cumpăr
„strada viselor“ – aşa îi ziceam noi străzii Štrosmajer, care, la fiecare An Nou, devenea paradisul copiilor. Dunja voia să
pună totul deoparte, astfel încât, atunci când va fi mare, să-şi întemeieze o familie ; Aida visa să devină Elizabeth Taylor, pentru că avea ochii violeţi, în timp ce sora ei, Sabina, spunea că ar vrea doar ca tatăl ei să se lase de băut.
Unchiul Ado, tatăl Aidei şi al Sabinei, era ofiţer de avia-ţie şi obişnuia să-şi înceapă frazele într-un mod ciudat : „În ciuda isteţimii mele...“ De-abia după aceea urma restul.
— Ce meserie ai, unchiule Ado ? l-am întrebat într-o zi.
— Eu, în ciuda isteţimii mele... sunt pilot, băiete.
— Nu e nevoie de isteţime ca să ajungi pilot ?
— Ba da, cu siguranţă. Atâta doar că, cu un strop de noroc, aş fi putut conduce o navetă spaţială.
— Precum Gagarin ?
— Din păcate, suntem o ţară mică, mijloacele nu ne permit să avem aspiraţii cosmice, asta ar însemna investiţii uriaşe.
30
Bunicul nu putea să-l înghită pe unchiul Ado.
— El, pilot ? Munceşte ca zilier la cazarma Rajlovac, mi-a mărturisit odată.
Unchiul Ado, după cât se pare, nu era un mincinos oarecare. Pentru că purta un costum albastru, îmi răspunsese aşa doar ca să-mi facă plăcere : ştia că, asemenea tuturor puştilor, adoram avioanele. Ado se dădea peste cap ca să-l facă fericit pe vărul meu Edo, astfel încât să-i ţină locul, cât de cât, tatălui său, Akif. Când apăreau pe tejghelele din Sarajevo primele banane şi portocale, cumpăra de îndată
