Dar tata rămânea pe poziţii :

— Să se ducă-n mă-sa originalitatea ta experimentală !

Între Regele Lear şi Cântăreaţa cheală, eu o s-aleg mereu Regele Lear.

Tata îl citise pe Shakespeare în original, iar noi eram tare mândri de asta. Mama, cu precădere, atunci când vecinele îi spuneau :

— Eşti binecuvântată, cu Murat al tău, vorbeşte engleza aproape fără accent străin, în vreme ce al meu abia bolboroseşte în sârbo-croată.

Când auzea aşa ceva, tata nu se putea stăpâni să nu facă

din nou o referire la Tito :

— Normal că bolboroseşte, câtă vreme însuşi preşedintele îşi vorbeşte limba maternă cu accent străin.

Adesea, trăgeam cu urechea la ce vorbeau oamenii în tramvai :— Tito n-a pedepsit destul. Dă-mi mie puterea preţ de cinci minute şi transform toată ţara într-un Goli otok !

„Ce popor minunat avem“, mă gândeam eu. „Dacă doresc cu toţii să domnească ordinea în ţară, atunci de ce iubesc atât versurile cântecului : Cine altminteri vorbeşte, ăla minte şi huleşte şi-l vom pedepsi câineşte ! “

Într-o zi, pe când cântam la cor, am întrebat-o pe învăţătoare :

— Dacă tata crede că Tito nu e bun, înseamnă că minte şi huleşte ?

— Exact, mi-a răspuns ea, dar cum tatăl tău nu crede aşa ceva, totul e-n regulă. Iar tu te afli aici ca să cânţi, nu ca să

pui întrebări tâmpite !

Toată lumea a râs de mine. Doar Snježana Vidović a rămas serioasă.

Dintre revoluţionarii care veneau să ne viziteze acasă, cel mai cunoscut era Hajrudin Šiba Krvavac, regizor al unor filme despre lupta noastră populară de eliberare. Šiba fusese pus la index pentru că declarase despre un anume Jova că

37

era un om de treabă, deşi acesta se afla deja la Goli otok.

Cum nenea Šiba era un domn, nu putea s-o dea la întors. La început, nu bănuia că părerea lui despre calităţile umane ale tovarăşului Jova avea să-l trimită direct la muncă silnică.

— Nu au existat, în istoria recentă, lăgare de muncă silnică

mai cumplite, declara tata.

Într-o zi, pe plaja din Zaostrog, eu şi Senka n-am ştiut ce să mai facem ca să-l împiedicăm să se certe cu un anume Braco, zis „munteanul“. Braco ăsta îi ura pe ruşi şi i-a zvârlit tatei :

— Voi ăştia, care îi iubiţi atât pe ruşi, v-aş fi strâns pe toţi într-un lagăr şi v-aş fi expediat după aia în Rusia ! Şleahtă

de nemernici !

Într-o seară, în timp ce tata discuta cu Šiba în sufragerie, m-am prefăcut din nou că dorm. Canapeaua aceea devenise rapid locul privilegiat de unde, cu ochii închişi, învăţam marile lecţii ale vieţii şi ale istoriei. Mama a plecat să se culce. Nu-şi putea ascunde bucuria că îl vedea pe tata acasă, şi asta se simţea după voce :

— Încuie bine uşa, verifică maşina de gătit, şi nu faceţi prea mult zgomot !

Tata a destupat o sticlă de riesling, atunci am ştiut că

noaptea va fi lungă.

— Toate astea o să se năruie într-o bună zi, spunea el.

Peste tot în lume doctorii şi avocaţii trăiesc în vile, la noi e pe dos : avocaţii şi doctorii mucezesc la bloc, în vreme ce mâr-lanii îşi construiesc vile. Nici ţărani, nici muncitori. N-o să

mai dureze mai mult.

— Trăiască Belvedere ! i-a spus nenea Šiba tatei.

Beau şi tata vorbea mai tot timpul. Nenea Šiba tăcea sau încerca să schimbe subiectul de la politică spre cinema, dar fără succes. Tata nu înceta să dea din gură, chiar şi când se ducea să se uşureze. Striga tocmai din WC, iar vocea lui, datorită ecoului din toalete, devenea mai solemnă :

— Ce democraţie, domnule ! O abureală ! Nu există nici o democraţie aici, n-are cum să existe !

— Ba există, Murat, sigur că există !

— Acolo unde teşchereaua-i goală, nu există democraţie, dragul meu Belvedere !

38

Îl priveam pe nenea Šiba cum se ridică de pe scaun şi arată spre lustră, ducându-şi un deget la gură şi încercând prin tot soiul de gesturi de la distanţă să-l facă pe tata să

nu-l mai înjure pe tovarăşul Tito. Tata s-a întors încheindu-se la prohab, în vreme ce Šiba continua, prin aceeaşi pantomimă, să-l avertizeze că ar putea fi ascultat.

— Nişte tâlhari şi nişte criminali, asta sunt ! Iar Tito e cel mai mare dintre ei ! a insistat tata.

Tata nu mi-a interzis niciodată să-mi las părul lung. Mama, în schimb, spunea că părul trebuie tuns din motive de igienă.

Ascultam Beatles şi Stones la radio Luxemburg şi, bâţâind din cap, îmi închipuiam că părul mi se revarsă pe umeri. Mai târziu, tata a făcut un credit şi ne-a cumpărat un pick-up şi nişte schiuri nautice. Schiurile au rămas multă vreme întregi, însă pick-upul l-am stricat degrabă. Acul, nefiind de diamant, s-a rupt în doi timpi şi trei mişcări. Îi ascultam mai ales pe cei de la Stones. Sonoritatea lor aspră îmi plăcea mai mult decât cea din Michelle, „care era precum Tito“.

Într-o bună zi, m-am săturat s-o întâlnesc pe Snježana în pragul uşii, eu să strig „Bau !“, iar ea să facă „Ah !“. Îi auzisem pe cei mai mari povestind că, în pruniştea de lângă vechiul cimitir musulman, bărbaţii şi femeile îşi pipăie fundurile şi se frichinesc. Eram foarte hotărât să mă fac mare.

Mama se pregătea să-şi viziteze părinţii :

— Mă întorc imediat, să nu ieşi la joacă.

De cum a dispărut Senka în josul scărilor, şi apoi după

salcâm, am dat fuga până în curtea Snježanei şi i-am propus să vină să facem exerciţii de matematică.

— Unde-s ai tăi ? m-a întrebat ea, sosind la mine cu caietul în mână.

Când a văzut că sunt singur, a vrut imediat să se întoarcă

acasă. Am pus un disc cu Stones şi Snježana n-a putut rezista vocii lui Mick Jagger – căruia îi spuneam Manitu Bot Mare.