M-am pus pe dansat twist, înecându-mă cu fumul primei mele ţigări. Vălătucii din tutunul negru şi tare mă ardeau pe gât.

Era o ţigară Herţegovina fără filtru, dintr-un pachet al mamei.

39

Snježana s-a proptit în faţa mea, ţintuindu-mă cu nişte ochi de hipnotizator de bâlci. Am rămas paralizat, în timp ce ea a început să danseze cu o asemenea repeziciune, încât ochii au prins să mi se învârtă ca nişte bile de flipper. Mestecam gumă şi m-am apucat din nou să dansez, aplecându-mă spre ea aşa cum văzusem la verişoarele mele Aida şi Sabina. A râs, a acceptat jocul şi a înaintat spre mine. Când eram pe punctul să facem schimb de chewing-gum, m-am încumetat :

— Ţi-ar plăcea să ne frichinim ?

S-a oprit brusc şi a închis pick-upul. Simţeam că se petrece ceva neobişnuit.

— I-am auzit pe cei mari zicând că e foarte uşor şi tare plăcut, am încercat eu să-i explic. Ne apropiem coapsele şi ne iubim.

Snježana mi-a scăpat o palmă straşnică, şi-a luat caietul şi a ieşit trântind uşa.

Timpul trecea şi eu tot nu-l văzusem pe Tito. Doar în poze.

Şi în vis. Până în ziua când la noi în clasă s-a răspândit vestea : „Mâine vine Tito la Sarajevo“.

Era o zi rece şi ceţoasă de noiembrie. Noi, elevii şcolii primare Hasan Kikić, am fost duşi să-l întâmpinăm pe Tito.

Am fost repartizaţi în cartierul Marijin Dvor, în preajma unei biserici creştine construite în stil neo-roman. În ţara noastră

nu existau clase sociale, oamenii nu erau împărţiţi în săraci şi bogaţi. La noi existau categorisiri originale – împotriva cărora tata obişnuia să tune şi să fulgere –, care căpătaseră

putere de lege. Dacă, pentru a-l primi pe tovarăşul Tito, i se atribuia unei şcoli un loc în centrul oraşului, pe strada care, evident, îi purta numele – şi exista câte una în fiecare oraş –, atunci era limpede că e vorba despre Şcoala cea bună. Dacă, în schimb, era repartizată la periferie – cum a fost cazul şcolii mele –, atunci şcoala asta nu era bună.

Cu mâinile îngheţate, le împingeam pe fete, le trăgeam de păr, ne buluceam ca nişte puşti ce eram. O căutam din priviri pe Snježana, care era un fel de Tito al meu. Nu-mi mai era ruşine. Mă simţeam gata să discut cu ea toate problemele 40

care apăruseră în relaţia noastră. Învăţătoarea, care năzuia să devină directoarea şcolii, a făcut în aşa fel încât noi, cei din clasa mea, să ajungem primii în locul care ne fusese rezervat. Prin urmare, am fost cei dintâi care s-au aliniat. O

trăgeam de codiţe pe Amra, care şi le împletise ca pe covrigii brutarului Kesić. Când i-am zis că arăta ca o fată de brutar, mi-a răspuns :

— Tata e ziarist. Nu din ăla care vinde ziare, ci care le scrie.

Chiar atunci, a trecut pe lângă noi clasa I D. Snježana Vidović m-a văzut trăgând-o de păr pe Amra. M-a privit cu un mic surâs pieziş şi, de la distanţă, mi s-a părut că a mormăit ceva înainte să se piardă în mulţime. Aş fi pariat că mi-a spus „Te iubesc“, dar nu eram foarte sigur. Vântul sufla puternic în ziua aceea, deşi poate nu era decât o părere. Mai târziu a început să plouă, apoi ploaia s-a preschimbat în lapoviţă, după care a devenit bine cunoscuta burniţă tipică Sarajevo-ului.

Dintr-odată, tensiunea provocată de iminenta apariţie a lui Tito a mai sporit cu o treaptă. În faţa noastră s-a ivit un şir de Mercedesuri negre, zbârnâind şi împroşcându-ne cu apă. Năucit, mă învârteam în toate direcţiile, în vreme ce mulţimea saluta cu gesturi largi şi aplauda.

— Da’ Tito unde e ? am întrebat-o pe învăţătoare.

Mi-a dat o scatoalcă peste cap.

— Acolo, netotule, nu-l vezi ? a şoptit ea, cu ochii împă-ienjeniţi.

Învăţătoarea mea era furioasă că i-am pus o întrebare atât de neghioabă exact în momentul în care adoraţia ei atingea apogeul. M-am ridicat zadarnic pe vârfurile picioarelor, încercând să-l zăresc pe pe mareşalul Iosip Broz Tito, dar maşina lui tocmai dispăruse în direcţia Baščaršija. Iată

cum, pentru întâia oară, nu l-am văzut pe Tito.

La scurtă vreme după aceea, colonelul Vidović, care avea sprâncenele ca o streaşină de tablă, a primit un ordin de deplasare în Slovenia. Şi prima mea iubire, Snježana Vidović, a rămas, aşa cum se spunea în cartierul Gorica, o iubire neîmplinită.

41

Vizita la mătuşa Biba şi călătoria cu trenul până la Varşovia n-au fost doar prima mea expediţie dincolo de graniţele Iugoslaviei. Traseul a constituit el însuşi un mare spectacol, ale cărui scene, văzute prin fereastra compartimentului, se rezumau la numeroase intrări şi ieşiri din tuneluri. Lumina şi întunericul, visul şi realitatea, viaţa şi moartea.

— Gândeşti prea mult pentru vârsta ta ! mi-a spus mama când i-am împărtăşit aceste impresii.

Până la urmă, m-am simţit atât de obosit tot privind lupta dintre întuneric şi lumină, încât mama, ca să adorm şi să

mă pot odihni, m-a suit în plasa pentru bagaje, în locul valizei.

Aşa am ajuns la Varşovia, culcat în plasa pentru bagaje, deasupra banchetei, în timp ce mama moţăia, sprijinită de valiza pe care o aşezase pe genunchi.

Mătuşa Biba era mai mult decât o soră pentru tata. Rămăsese cea mai influentă persoană din viaţa lui. O urmase în tabăra partizanilor, iar după război continuase să fie steaua lui călă-uzitoare. Făcuse tot soiul de chefuri prin cafenelele din Belgrad împreună cu primul soţ al Bibei, Slavko Komarica, şi nu se putuse niciodată obişnui cu ideea celui de-al doilea mariaj al ei, cu Ljubomir Rajnvajn. Din prima căsătorie, mătuşa mea avusese o fată, Slavenka. Divorţaseră de comun acord după

întoarcerea de la Berna, unde Slavko fusese consul, şi rămăseseră prieteni. Slavko era un bărbat bine şi se spunea că

puţine femei izbutiseră să-i reziste. La întoarcerea din Elveţia, i-au pus în cârcă nu ştiu ce afacere financiară.

— De fapt, asta s-a-ntâmplat pentru că a refuzat să renege Maica Rusie. Din punct de vedere administrativ, nu puteau să-l trimită la Goli otok, preciza tata, susţinând că toată

această afacere fusese aranjată.

În doi timpi şi trei mişcări, Komarica a fost dat afară din Partidul Comunist. Dacă n-ar fi fost croat, cu siguranţă ar fi sfârşit în puşcărie.

Cea mai mare bucurie a mătuşii Biba era nu doar să-şi primească rudele apropiate, ci şi să găzduiască necunoscuţi.

Ca majoritatea celor proveniţi din mediul nostru, adora să-şi 42

cheltuiască banii pentru cei din jur, arătând astfel cât e de generoasă.

— Să primească oaspeţi şi să-i omenească reprezintă pentru sora mea o hrană psihologică, ne explica tata conducându-ne la gară, pe mama şi pe mine, pentru lunga noastră călătorie în Polonia, unde noul soţ al mătuşii mele, Ljubomir Rajnvajn, era ziarist, corespondent al agenţiei oficiale de presă iugoslave Tanjug la Varşovia.

Unchiul Ljubomir, a cărui familie era originară din Austria, se lăuda că avusese un bunic maestru de ceremonii la curtea regelui muntenegrean Nikola, în Cetinje.

— E o scorneală, era bucătar la curte, nu maestru de ceremonii ! Doamne, ce-i place lui Ljubomir ăsta al meu să

înflorească lucrurile ! spunea mătuşa Biba ca să justifice prezentarea mincinoasă a neamului Rajnvajn.

Ne-am instalat în apartamentul lor din Varşovia. Mătuşa ciripea de încântare, iar Rajnvajn avea mare grijă, fie că se uita cineva la el, fie că nu, să pară rafinat. Parfumul apei sale de colonie mi-a rămas pe veci întipărit în memoria olfac-tivă. Râdea în gura mare, cu un hohot contagios. Dacă râgâia la masă, omagiind astfel, precum romanii, delicioasele bucate ale soţiei sale, chiar şi atunci, tot mirosul coloniei era mai puternic şi mai persistent. Cu mustăţile lui bine aranjate din foarfecă, cu pieptănătura impecabilă, părea el însuşi maestrul de ceremonii al unei curţi regale.

Singurul lucru care mă incita mai tare decât persoana unchiului meu era un aparat numit „teleimprimator“. Această

maşinărie miraculoasă era capabilă să trimită scrisori de la Varşovia la Belgrad. Din motive de securitate, unchiul nu-mi îngăduia să fiu de faţă în momentul în care îşi expedia textele, nici măcar să fiu prezent atunci când maşina era în funcţiune.

Într-o zi, am stat ca un căţeluş în faţa încăperii unde lucra Rajnvajn, aşteptând să-şi isprăvească de trimis mesajele la Belgrad, fiindcă îmi promisese că mă duce la un mare magazin de jucării. Expedierea textului a durat ceva vreme, aşa încât, tot scrutând dunga de lumină de sub uşa biroului, am adormit chiar pe podea. Până la urmă, unchiul Ljubomir a 43

trebuit să meargă la un meci de tenis neprevăzut cu ambasadorul Franţei la Varşovia, aşa că mătuşa Biba a fost cea care i-a îndeplinit promisiunea şi m-a dus la magazinul de jucării.