Am ridicat din umeri, iar el şi-a pus la loc pălăria pe cap, intrând în cameră. Când l-am întrebat pe Edo de ce părinţii lui nu îşi vorbeau niciodată, mi-a răspuns :
— O bănuia că îl înşală, dar şi ea constatase că fusese înşelată. Una peste alta, eu şi Dunja am avut de tras ponoa-sele. În faţa ta măcar îşi scoate pălăria. Pe mine nici nu mă
bagă în seamă !
Pricepeam, în sfârşit, înţelesul frazei spuse de bunicul :
„Unii şi-o trag, iar eu mă bălăcesc !“.
Gramofonul domnului Fišer se afla în cămăruţa unde Sabina şi Aida îşi petreceau majoritatea timpului. Ascultau Beatles ore în şir. Nu ratau niciodată vreun concert de-al lui 33
Ðorđe Marjanović. Într-o zi, m-au dus la Căminul Poliţiei să
văd un spectacol de-al lui. Aşa cum mă preveniseră, Ðorđe atingea extazul la sfârşitul cântecului V enti quatro mille baci,
al lui Adriano Celentano.
— Striptease ! Striptease ! striga mulţimea.
Ðorđe începea prin a-şi scoate vesta, apoi o rotea deasupra capului şi, în cele din urmă, o arunca în public. Asta însemna
„striptease“.
Acasă, după concert, Aida şi Sabina au interpretat un număr special. Se învârteau în cerc, mestecând chewing-gum.
Dansau twist, aplecându-se înainte şi ţinând fundurile împinse mult în spate. Îşi schimbau chewing-gumurile, trăgând de ele.— Beatleşii ăştia sunt super, iar cântecul Michell e parcă-i Tito, s-a extaziat Aida.
— Doamne Dumnezeule, cum poţi să spui asemenea trăsnăi ! i-a reproşat Dunja.
— Ce trăsnăi ? N-am zis decât că-mi place cântecul. Aşa cum îmi place şi Tito.
— Nu-ţi dai seama că-l insulţi pe Tito ?
— Nu-l insult, spun doar că acest cântec e super, ca şi Tito !
— Tito e-un lucru sfânt şi asta nu se discută, a intervenit unul dintre locatari, pe nume Kotnik, care era şi el la pubertate.
Era secretar de partid la Liceul nr. 2 din Sarajevo. Era îndrăgostit de Dunja, chestie care se vedea după ochelarii lui, care se abureau atunci când o privea. Nu-i plăcea deloc lui Edo. Mai târziu, când am întrebat-o pe mama care era motivul acestei antipatii, mi-a servit un răspuns de-a gata :
— Fraţii nu se resemnează niciodată la gândul că surorile lor sunt interesate de alţi băieţi.
— Bine, dar o soră n-o să se căsătorească niciodată cu fratele ei, nu e regulamentar ! am exclamat eu, sub privirile mirate ale mamei.
Edo, însă, care citise nişte cărţi, i-a închis gura lui Kotnik : 34
— În socialism nu există lucruri sfinte. Lucrurile sfinte ţin de religie, nu de societăţile avansate. Trebuie să renunţăm la lucrurile sfinte !
Contrariat, Kotnik a-nghiţit găluşca. Iar Edo, după scurta discuţie, s-a întors în camera lui ca să picteze portrete. Atunci Kotnik a prins curaj şi revenit la părerea lui despre Tito şi despre socialism.
Ardeam de nerăbdare să particip şi eu la discuţia despre Tito şi despre rock’n-roll, dar nu ştiam cum să-ncep. Mi-a venit ideea să-mi povestesc visul despre sceptrul lui Tito.
După primele vorbe, Kotnik m-a pironit cu nişte ochi atât de rotunzi, încât m-am grăbit să schimb eroul poveştii. Am început să vorbesc despre visul meu de parcă ar fi fost al unuia dintre colegii mei de clasă. La sfârşitul istoriei, când am ajuns la episodul în care eroul meu imaginar îl lovea pe Tito cu sceptrul, Kotnik a scuturat din cap, oftând :
— Asta nu-i nimic, a zis el. Eu am auzit că, la noi la liceu, e un muntenegrean al cărui tată ar vrea să lucreze la Poştă.
Doar ca să-i dea cu ştampila în cap lui Tito pe timbrele de pe scrisori. Ăştia ar trebui trimişi înaintea plutonului de execuţie. Cu faţa la zid şi cu un glonţ în cap !
Mi-a îngheţat sângele în vine.
Am înţeles atunci că visele mele erau periculoase. Toată
lumea era de acord cu Kotnik, în afară de Zlatko Begić, loca-tarul de la etajul întâi, care tăcea. Tatăl său era un om credincios, un musulman practicant, iar fiul său nu-şi dădea cu părerea nici despre Tito, nici despre Beatles. După acest episod, am hotărât s-o poreclesc „Tito“ pe Snježana Vidović, astfel încât să evit consecinţele neplăcute ale visului meu şi să nu fac opinie separată faţă de cei din anturajul meu. Pe strada noastră, atunci când un băiat lăuda frumuseţea unei fete, spunea : „Bă, frate, e frumoasă ca Tito !“.
Iar când cineva dădea un gol nemaipomenit în vreun meci de fotbal, se comenta : „Ce gol ! Tito gol !“.
Edo, căruia îi plăcea, ca şi mie, să evadeze din când în când de-acasă, venea o dată la cincisprezece zile să doarmă
la noi. Era născut în 1948 şi pariase cu tata că mama va face un băiat. Tata credea că voi fi fetiţă. Atunci când mi-am făcut 35
apariţia scâncind, pe 24 noiembrie 1954, vărul meu a câştigat pariul, spre marea bucurie a tatălui meu, care nu a regretat cei o sută de dinari pierduţi.
Cu toate acestea, salariul lui nu era decât de opt mii de dinari – câtă vreme un Fiat micuţ costa şaizeci de mii. Pe vremea când avea doar trei ani, Edo a fost dus de mama mea la scăldat, undeva la Dariva, o baltă formată de râul Miljacka, şi a fost cât pe ce să se-nece. Soarta l-a împins să se agaţe de mama, iar ea l-a scăpat de la moarte. Femeia intrase în apă, fără să se gândească o clipă că ţâncul avea s-o urmeze imediat. Micuţul Edo a alunecat şi s-a dus la fund. În timp ce se scufunda în apa tulbure din Miljacka, precum un orb în întuneric, s-a apucat, Dumnezeu ştie cum, de unul din picioarele mamei. Iar asta i-a salvat viaţa.
Edo Numankadić visa să devină artist-pictor, dar toţi ai lui îl îndemnau spre electronică. Edo discuta mult cu tata, despre toate şi despre nimic, cel mai adesea despre politică.
Arta nu era totuşi exclusă din conversaţiile lor. Intervenţia lui Murat a fost hotărâtoare în evoluţia şcolară a vărului meu.
— Prieteni, aţi înnebunit ? De ce-l chinuiţi pe bietul băiat ?
