— Da’ Tito unde e ? am întrebat-o pe învăţătoare.
Mi-a dat o scatoalcă peste cap.
— Acolo, netotule, nu-l vezi ? a şoptit ea, cu ochii împă-ienjeniţi.
Învăţătoarea mea era furioasă că i-am pus o întrebare atât de neghioabă exact în momentul în care adoraţia ei atingea apogeul. M-am ridicat zadarnic pe vârfurile picioarelor, încercând să-l zăresc pe pe mareşalul Iosip Broz Tito, dar maşina lui tocmai dispăruse în direcţia Baščaršija. Iată
cum, pentru întâia oară, nu l-am văzut pe Tito.
La scurtă vreme după aceea, colonelul Vidović, care avea sprâncenele ca o streaşină de tablă, a primit un ordin de deplasare în Slovenia. Şi prima mea iubire, Snježana Vidović, a rămas, aşa cum se spunea în cartierul Gorica, o iubire neîmplinită.
41
Vizita la mătuşa Biba şi călătoria cu trenul până la Varşovia n-au fost doar prima mea expediţie dincolo de graniţele Iugoslaviei. Traseul a constituit el însuşi un mare spectacol, ale cărui scene, văzute prin fereastra compartimentului, se rezumau la numeroase intrări şi ieşiri din tuneluri. Lumina şi întunericul, visul şi realitatea, viaţa şi moartea.
— Gândeşti prea mult pentru vârsta ta ! mi-a spus mama când i-am împărtăşit aceste impresii.
Până la urmă, m-am simţit atât de obosit tot privind lupta dintre întuneric şi lumină, încât mama, ca să adorm şi să
mă pot odihni, m-a suit în plasa pentru bagaje, în locul valizei.
Aşa am ajuns la Varşovia, culcat în plasa pentru bagaje, deasupra banchetei, în timp ce mama moţăia, sprijinită de valiza pe care o aşezase pe genunchi.
Mătuşa Biba era mai mult decât o soră pentru tata. Rămăsese cea mai influentă persoană din viaţa lui. O urmase în tabăra partizanilor, iar după război continuase să fie steaua lui călă-uzitoare. Făcuse tot soiul de chefuri prin cafenelele din Belgrad împreună cu primul soţ al Bibei, Slavko Komarica, şi nu se putuse niciodată obişnui cu ideea celui de-al doilea mariaj al ei, cu Ljubomir Rajnvajn. Din prima căsătorie, mătuşa mea avusese o fată, Slavenka. Divorţaseră de comun acord după
întoarcerea de la Berna, unde Slavko fusese consul, şi rămăseseră prieteni. Slavko era un bărbat bine şi se spunea că
puţine femei izbutiseră să-i reziste. La întoarcerea din Elveţia, i-au pus în cârcă nu ştiu ce afacere financiară.
— De fapt, asta s-a-ntâmplat pentru că a refuzat să renege Maica Rusie. Din punct de vedere administrativ, nu puteau să-l trimită la Goli otok, preciza tata, susţinând că toată
această afacere fusese aranjată.
În doi timpi şi trei mişcări, Komarica a fost dat afară din Partidul Comunist. Dacă n-ar fi fost croat, cu siguranţă ar fi sfârşit în puşcărie.
Cea mai mare bucurie a mătuşii Biba era nu doar să-şi primească rudele apropiate, ci şi să găzduiască necunoscuţi.
Ca majoritatea celor proveniţi din mediul nostru, adora să-şi 42
cheltuiască banii pentru cei din jur, arătând astfel cât e de generoasă.
— Să primească oaspeţi şi să-i omenească reprezintă pentru sora mea o hrană psihologică, ne explica tata conducându-ne la gară, pe mama şi pe mine, pentru lunga noastră călătorie în Polonia, unde noul soţ al mătuşii mele, Ljubomir Rajnvajn, era ziarist, corespondent al agenţiei oficiale de presă iugoslave Tanjug la Varşovia.
Unchiul Ljubomir, a cărui familie era originară din Austria, se lăuda că avusese un bunic maestru de ceremonii la curtea regelui muntenegrean Nikola, în Cetinje.
— E o scorneală, era bucătar la curte, nu maestru de ceremonii ! Doamne, ce-i place lui Ljubomir ăsta al meu să
înflorească lucrurile ! spunea mătuşa Biba ca să justifice prezentarea mincinoasă a neamului Rajnvajn.
Ne-am instalat în apartamentul lor din Varşovia. Mătuşa ciripea de încântare, iar Rajnvajn avea mare grijă, fie că se uita cineva la el, fie că nu, să pară rafinat. Parfumul apei sale de colonie mi-a rămas pe veci întipărit în memoria olfac-tivă. Râdea în gura mare, cu un hohot contagios. Dacă râgâia la masă, omagiind astfel, precum romanii, delicioasele bucate ale soţiei sale, chiar şi atunci, tot mirosul coloniei era mai puternic şi mai persistent. Cu mustăţile lui bine aranjate din foarfecă, cu pieptănătura impecabilă, părea el însuşi maestrul de ceremonii al unei curţi regale.
Singurul lucru care mă incita mai tare decât persoana unchiului meu era un aparat numit „teleimprimator“. Această
maşinărie miraculoasă era capabilă să trimită scrisori de la Varşovia la Belgrad. Din motive de securitate, unchiul nu-mi îngăduia să fiu de faţă în momentul în care îşi expedia textele, nici măcar să fiu prezent atunci când maşina era în funcţiune.
Într-o zi, am stat ca un căţeluş în faţa încăperii unde lucra Rajnvajn, aşteptând să-şi isprăvească de trimis mesajele la Belgrad, fiindcă îmi promisese că mă duce la un mare magazin de jucării. Expedierea textului a durat ceva vreme, aşa încât, tot scrutând dunga de lumină de sub uşa biroului, am adormit chiar pe podea. Până la urmă, unchiul Ljubomir a 43
trebuit să meargă la un meci de tenis neprevăzut cu ambasadorul Franţei la Varşovia, aşa că mătuşa Biba a fost cea care i-a îndeplinit promisiunea şi m-a dus la magazinul de jucării.
Când am văzut miile de păpuşi, trenuleţele şi avioanele expuse în raioanele celor patru etaje ale celui mai mare magazin de jucării din Varşovia, era cât pe ce să leşin.
— Dragul meu, ce vrei să-ţi cumpăr ? m-a întrebat mătuşa.
Iar eu, cu gura căscată, am simţit că mă răzgândesc. În ciuda recomandărilor mamei şi a bunelor mele intenţii de a rămâne modest, am exclamat :
— Totul, mătuşă ! Vreau să-mi cumperi totul !
Traducere de Daniel Nicolescu
44
Moartea e un zvon neverificat În o mie nouă sute şaizeci şi trei, am făcut primii paşi în lumea cinematografului, descărcând jumătate de tonă de cărbuni în pivniţa unei cinemateci iugoslave. Pentru încălzirea templului artei cinematografice, două tone şi jumătate de cărbuni aşteptau să fie descărcate. Paša, Njego, Truman şi cu mine am îndeplinit treaba împreună. Cu toate că era cel mai puternic, Paša a muncit cel mai puţin, ceea ce nu l-a împiedicat să umfle cea mai mare parte din plata noastră
comună. Şocat, l-am întrebat pe tata : cum e posibil aşa ceva ?
— Asta-i legea naturii, mi-a explicat. Peştele cel mare îl mănâncă pe cel mic. Fiule, asta se cheamă darwinism.
După ce au primit banii, Paša, Truman şi Njego au plecat să joace poker, iar eu am rămas la cinematecă să văd filmul Atalanta al lui Jean Vigo. Fiindcă mă aşezasem în rândul întâi, m-am întors acasă cu un torticolis cumplit.
