Alija-cârpă şi-a petrecut vara la închisoarea centrală, pentru că-l lovise şi-i pricinuise răni unui subofiţer în retragere, care fusese portdrapel de mare ceremonie. Totul se petrecuse la bufetul Trebević, unde acuzatul şi rănitul băuseră rachiu.

Lucrurile au mers bine, până în momentul când subofiţerul a început să-l bănuiască pe Alija că râde de el – ceea ce o personalitate militară de talia lui nu putea să îngăduie. La început, portdrapelul i-a zis că nu suporta să rânjească bulan-giii la el. Apoi l-a ofensat şi mai tare pe Alija, spunându-i că

54

seamănă cu un babuin căruia i se aruncă alune. Alija şi-a ispăşit pedeapsa fără nici un incident, iar la ieşire, fratele lui, zis Fărâmiţă, l-a luat cu el la Visoko. Acest „Fărâmiţă“

era vestit pentru că rămăsese în viaţă după ce căzuse dintr-un elicopter. L-a dus pe fratele lui la Visoko, sperând ca acesta să-şi revină. Alija şi-a revenit, dar la scurtă vreme s-a cufundat din nou în băutură. Mai târziu, s-a întors la Sarajevo, unde starea lui s-a degradat în aşa hal, încât îl priveam, în tăcere de data asta, cum urcă strada Krajiška după tehnica zigzagului. În acea perioadă, cinematografele din Sarajevo nu mai dădeau filme cu Clark Gable. Şi nici cu Rita Hayworth.

Iar cu Claudie şi Clark n-au mai dat niciodată. Nici de Samka nu mai ştiam nimic...

Ne întorceam de la cinematograful Radnik, unde rulase Ziua cea mai lungă. Filmul dura trei ore şi jumătate. Cu toţii încercam să stabilim dacă era cel mai lung film făcut vreodată. Când am trecut pe lângă cinematograful Sutjeska, de pe Goruša, m-am oprit să măsor această stradă care urca până la Muntele Negru. De la începutul străzii până la biserica adventistă, am numărat trei sute treizeci şi şase de paşi.

Felinarele luminau slab treptele de piatră, pe care am zărit o siluetă. În umbră, cineva stătea întins pe jos. Nemişcat.

Cuprins de panică, am fugit să-l chem pe Paša. S-a repezit într-acolo, şi-a aşezat urechea pe inima bărbatului şi ne-a anunţat :

— Clark Gable al nostru a îngheţat !

Era iarnă şi Alija îşi păstrase surâsul. Pe când îi căram trupul, uşor şi rece, către strada Krajiška, la nr. 54, m-a năpădit un val de căldură. Mă gândeam la Alija, peste care putea să ningă, peste care putea să plouă, iar lui i se rupea în două. Pardesiul zdrenţuit îi trăsnea a rachiu. Într-un buzunar, am găsit o fotografie a lui Clark Gable surâzând spre Claudette. Poza, alb-negru, era mototolită. De-abia când am ajuns acasă am început să plâng, fără să fiu în stare să-i explic mamei de unde-mi vin lacrimile. M-a silit să închid ochii şi să număr oiţe, sperând că aveam să adorm. Dar ochii refuzau să mi se închidă şi priveau salcâmul care se îndoia sub vânt, frunzişul care îi foşnea, în timp ce scripeţii frânghiei 55

de rufe scrâşneau cu un zgomot monoton, care îmi înteţea frica de moarte.

Înainte să mijească zorii, tata a sosit de la Belgrad cu trenul expres Bosna. Şi-a desfăcut bagajele şi a aşezat o pereche de pantaloni lângă mine, pe canapea. M-a sărutat, iar eu m-am prefăcut că dorm, deşi inima îmi bătea de parcă

alergasem într-o cursă de o sută de metri plat. Tata şi-a dezlegat cravata, şi-a scos haina şi s-a îndreptat spre frigider.

În timp ce scotea o cratiţă cu un rest de mâncare rece, i-am spus printre lacrimi :

— Am văzut un om mort !

După ce a pus cratiţa cu sărmăluţe în foi de viţă pe maşina de gătit, s-a aşezat lângă mine şi mi-a spus în şoaptă :

— Moartea e un zvon neverificat, fiule.

Tulburat, l-am privit pe tata cum zâmbea.

— Nimeni, niciodată, n-a murit doar ca să verifice cum stau lucrurile pe-acolo, şi nici nu s-a întors să ne povestească

cum e. Mută-ţi gândul. Mătuşa Biba s-a întors de la Varşovia, te salută şi îţi trimite o pereche de blugi Levi Strauss.

L-am privit ţintă pe tata, cu ochii larg deschişi, în timp ce strângeam în mâini prima mea pereche de blugi. Şi, cu viteza lui Gagarin prin spaţiul cosmic, am acceptat povestea cu moartea care e un zvon neverificat.

— Ce mai face mătuşa Biba ? l-am întrebat pe tata, care îmi ştergea lacrimile cu o cârpă.

— Ce să facă ? S-au întors de la Varşovia şi, ce să vezi, i-au surprins pe Rajnvajni în apartamentul lor din piaţa Terazije ! Stabiliseră că vor avea grijă de apartament în lipsa lor, dar că la întoarcere se vor duce de îndată acasă. Ei bine, se pare că le-a plăcut tare mult să locuiască în piaţa Terazije, iar Bibei îi e teamă că n-o să-i mai poată scoate de-acolo, nici cu buldozerul !

— Cum adică să nu poată să-i scoată ? Păi, unchiul Ljubomir ce păzeşte ?

— Ăla ? Puţin îi pasă. Joacă zilnic tenis cu generalii în cartierul rezidenţial Dedinje, în timp ce soră-mea se dă de ceasul morţii. Biata de ea s-a instalat la hotelul Balkan, 56

plânge cât e ziulica de lungă şi aşteaptă ca neamul Rajnvajnilor să-i elibereze apartamentul.

— Şi ei ce spun, au dat vreo explicaţie ?

— Ce spun ? Maică-sa e cea mai tare-n clanţă : „Oricum Ljubomir a primit un nou post de corespondent Tanjug la Praga, aşa că tot noi va trebui să avem grijă de apartament.

Şi, cum ai lua-o, e mai lesne pentru ei să stea o lună la hotel, decât să ne mutăm noi toată ziua bună ziua !“. Îmi vine să-l pocnesc pe Ljubomir ăsta şi să-i smulg mustăţile ! S-a căsătorit cu soră-mea doar din interes.

— De ce s-ar căsători bărbaţii altfel decât din interes ? am zis eu, prefăcându-mă că înţeleg problemele adulţilor.

— Din dragoste, fir-ar să fie !

— Asta înseamnă că unchiul Ljubomir n-o iubeşte pe mătuşa Biba ?

— Cine, Ljubomir Rajnvajn ? Ăsta nu se iubeşte decât pe el !

Mi-era greu să cred tot ce spunea tata despre unchiul Ljubomir. Asta pentru că în memoria mea rămăsese intact parfumul apei de colonie a unchiului şi pentru că era foarte priceput să tacă atunci când voia să pară un om chibzuit, căruia i se rotesc tot soiul de probleme grave prin cap. Nu-i purtam pică pentru că mă lăsase să adorm în faţa uşii sale, nici pentru că nu mă dusese la cel mai mare magazin de jucării din Varşovia. Înţelesesem că informaţiile care zburau de la Varşovia la Belgrad erau cât se poate de serioase. Şi-apoi unchiul avea talentul de-a transforma gesturile cele mai banale în acţiuni de importanţă majoră.

În dimineaţa aceea, pentru că tata izbutise să-mi alunge teama de moarte, mi-am dat seama că, în viaţa unui băiat, tatăl joacă un rol capital, orice-ar fi spus şmecherii din Gorica, cei cărora le plăcea să jure „pe mormântul tatălui meu“, ca să se dea mari. În goana lor după prestigiu în sânul găştii, cei mai mulţi jurau aşa, deşi tatăl lor era cât se poate de viu.

Traducere de Daniel Nicolescu

57

Ce e sus e jos.

Ce e jos e sus

În o mie nouă sute şaizeci şi şapte, Iuri Gagarin a murit într-un accident de avion. Un an mai târziu, echipa FC Sarajevo a devenit campioana Iugoslaviei. Tot în acel an, cântecul Delilah al lui Tom Jones se afla în hit-parade. Când un băiat voia să-i spună unei fete „Mă scoţi din minţi, eşti super“, îi zicea :

„Fată, eşti o Delilah !“.

Toţi tinerii visau să se-ncalţe cu pantofi de sport Madras sau Brooks. Peste tot în lume se purtau Brooks, pentru că

erau la modă. Băieţii îşi puneau Brooks ca să danseze şi ca să agaţe fete. Aici, era bătaie pe ei din alte motive : dacă-i dădeai una la gioale adversarului cu vârful ascuţit al unui Brooks, câştigai lupta din prima clipă. După o asemenea lovitură, nu-i mai rămânea decât să ţopăie în singurul picior zdravăn şi să geamă :

— Gata, te rog, ajunge !

Cu toate astea, în gaşca noastră mai erau tipi din vechea şcoală care rămăseseră fideli cizmelor santiag1. Njego, cel mai mic dintre noi, ţintea fără greş tibia cu cizmele lui. Lovitura era atât de dureroasă, încât adversarul abandona imediat partida.

— Ce vă trebuie Brooks de-ăştia de rahat ? Fiţe ! Eu, când dau un şpiţ cu un santiag, ţâşnesc lacrimi !

În acel an, eram în echipa de fotbal Pionierii din Sarajevo şi am jucat în meciul de deschidere dinaintea întâlnirii Sarajevo-Olympiakos, din Cupa Campionilor Europeni. Două

1. Cizme de cowboy, cu bot ascuţit.

58