— Ce-ai păţit ? s-a îngrijorat mama.
Eu mă gândeam la Michel Simon, arătându-i actriţei principale, în cala vaporului, o poză cu o femeie goală şi spunându-i :
— Ăsta-s eu când eram mic !
În acelaşi an, tata a cumpărat pe credit un televizor Philips.
Această achiziţie a reprezentat un spectaculos pas înainte în viaţa socială a locuitorilor din imobilul de pe strada Jabučica Avdo nr. 16D. Aşa am reuşit să vedem la jurnalul de seară
imaginile asasinării lui John Fitzgerald Kennedy.
— Ce păcat ! Un bărbat aşa de frumos ! a comentat mama.
Părerea tatei a fost mai rezervată :
— Sunt toţi o apă şi-un pământ. Nu există nici un preşedinte american care să nu fi declanşat un război.
45
— Ei bine, el n-a făcut aşa ceva ! i-a întors-o mama, luându-i apărarea lui Kennedy.
— Pentru că n-a avut timp. Îţi spun eu, femeie, sunt toţi la fel.
Vecinii adunaţi la noi priveau ţintă televizorul, fără să
scoată o vorbă. E greu de ştiut dacă emoţia lor se datora ştirii despre atentat sau faptului că se uitau pentru prima oară la televizor.
— Doamne sfinte, Murat, există ceva în capul tău care să
n-aibă legătură cu politica ? s-a înfuriat mama.
— Într-al meu, da, dar într-ale lor nu există !
Tatei nu-i plăcea televiziunea.
— E bine să fii informat la timp, dar nu-i deloc în regulă
să-i laşi la tine în casă, seară de seară, pe nişte indivizi nepoftiţi.
Desigur, se gândea la prezentatori şi la ceilalţi jurnalişti, cărora le spunea „înfumuraţi“. Mi se părea ciudat că se înfuria pe nişte indivizi care veneau în vizită, pentru că tata era un om căruia îi plăcea să aibă lume-n jur. Pe urmă, am înţeles că emisiunile televizate deveniseră un bun pretext ca să-şi iasă din pepeni, să fugă de-acasă şi să-şi sfârşească
seara într-o cafenea.
Cartierul Gorica este situat pe o colină care domină oraşul Sarajevo. Aici locuiesc îndeobşte ţigani, cărora în oraş li se spune „indieni“ sau „negri“. Văzut de pe Trebević1, Gorica pare turtit. De pe strada Tito, nu se vede deloc. Dinspre gara centrală, pare că pluteşte. Acolo, la gară, mergeam eu, Paša şi Njego să fumăm. Aşteptam momentul când trenul se punea în mişcare şi îi loveam în cap cu un mănunchi de ziare pe călătorii înlăcrimaţi de la ferestrele vagoanelor, care le făceau semne de rămas-bun rudelor şi prietenilor. Asta producea un zgomot ciudat, care le schimba dintr-odată dispoziţia. Familia şi prietenii nu aveau cum să pună mâna pe noi, pentru că
eram iuţi ca nişte zvârlugi. În timp ce trenul prindea viteză, ajunşi pe colina cea mai apropiată, ridicam în aer, spre ei, 1. Munte care domină oraşul Sarajevo.
46
degetul cel mare şi ne puneam pe râs. Era şi mai nostim când le povesteam isprava celorlalţi amici, în faţa vechii băcănii.
În ceea ce mă priveşte, în Gorica nu duceam lipsă de nimic.
Doar în primul an, am regretat că nu exista un teren de joacă
în preajma podului Gavrilo Princip. Îmi plăcea să mă duc în locul de unde Gavrilo trăsese asupra arhiducelui Austriei –
chiar în spatele cămăruţei unde mă născusem, pe strada Vojvoda Stepa. Mai târziu, m-am îndepărtat de Gavrilo Princip, ca să mă caţăr până în vârful Goricei, care mai este numit şi Muntele Negru. De acolo, oraşul se oferea privirii precum palma întinsă a unei mâini. Din locul de unde a tras Gavrilo –
căruia cei mai mari ca mine îi spuneau „mormântul bătrânului“ – şi până la grilajul spitalului militar, numărasem trei mii treizeci de paşi. De cealaltă parte, de la vilele generalilor şi până la strada Đuro Đaković, unde huruiau autobuzele şi maşinile de lux, numărasem cinci mii cinci sute şaizeci.
Mă opream întotdeauna la ultima treaptă de pe strada Ključka, pentru că ştiam că mă aflu pe linia unde se sfârşea periferia şi unde începea oraşul. Semănam cu statuia de piatră de pe faţada Băncii Populare, care se apleca spre depu-nători. Atunci priveam temător spre oraş, fără să îndrăznesc să trec de partea cealaltă. Însă nu făceam asta ca să ascult de ordinele mamei : „Să nu te duci acolo, că eşti terminat. O
să te calce maşinile“.
Nu-mi era frică să mor – adevărul e că nu-mi prea dădeam seama ce se întâmplă când cineva moare. Mă ţinea însă de partea asta a liniei o forţă neştiută. Dacă cineva din oraş
venea la noi în vizită şi mă trata drept ţigan, nu mă simţeam ofensat. Toată lumea din centrul oraşului se temea de ţigani.
Majoritatea oamenilor din centru nu pricepeau de ce locuitorii din Gorica ţineau cu FC Sarajevo. Ca şi în restul oraşului, li se spunea „indieni“, şi ar fi trebuit, în mod logic, să ţină
cu echipa de fotbal Željezničar1, din cartierul lor.
1. Club de fotbal profesionist, fondat în 1921 de un grup de lucrători la căile ferate.
47
Cartierul Gorica cobora spre oraş cu casele sale ce păreau aruncate dintr-un avion. Dinspre Muntele Negru, privirea aluneca pe deasupra acoperişurilor spre oraş. Acolo trăiau oameni săraci şi acei orăşeni care nu erau foarte siguri că
