— Pentru numele lui Dumnezeu, Murat, o să fiu silită

până la sfârşitul zilelor să fierb apa ca să fac o baie şi să

aprind soba ca să ne încălzim ? Nu-i e nimănui milă de mine ?

ofta Senka. N-am şi eu dreptul la încălzire centrală ?

— Dreptul îl ai. Atâta doar că trebuie să te şi foloseşti de el ! a ripostat tata, care nu mai răbda să stea cu un ochi închis şi să tacă.

— Nu-ţi ajunge cât mă chinui, mai trebuie să mă şi iei peste picior ?

— Nu-l mânia pe Dumnezeu, Senka, trebuie să ne mul-ţumim cu ce avem. Închipuie-ţi că ni s-ar spune, precum evreilor atunci când înjură pe cineva : „Să-ţi dea Dumnezeu totul şi să-ţi ia totul înapoi !“. Noi nu avem nimic, aşa că nu ni se poate lua nimic.

Era greu să porţi astfel de conversaţii cu tata. Pentru el, marile dezbateri istorice erau mult mai importante decât toate aceste fleacuri : apartamentul, încălzirea şi alte „trivi-alităţi“. Când simţea că se umple paharul, pleca cu gândul şi vorba în depărtări, spre alte continente :

— Tu, Senka, spui întruna că e greu aici pentru noi, dar ia gândeşte-te puţin la cei care trăiesc în Africa, gândeşte-te la Patrice Lumumba şi la nevoiaşii lui !

— Fiu-tău merge la liceu. Un licean n-are şi el dreptul la camera lui ? Asta mă interesează pe mine, nu cum trăieşte Rumumba al tău !

Până la urmă ne-am mutat pe strada Kata Govorušić, la nr. 9A. Trecerea de la periferie în centrul oraşului, şi de la un apartament de o cameră şi jumătate la unul de două

camere şi jumătate s-a petrecut de-abia atunci când Murat n-a mai avut putere să asculte veşnicele reproşuri ale mamei.

A insistat pe lângă ministrul său, Mirko Petrinić, până când acesta l-a ajutat să obţină o locuinţă socială mai mare. Elementul decisiv în hotărârea tatei de a găsi un un nou apartament a 66

fost faptul că adora să gătească şi să primească o droaie de prieteni. De-acum încolo putea să le pregătească o adevărată

„cratiţă bosniacă“1, iar eu aveam propria cameră – mai precis acea jumătate care nu înceta să ne urmărească. Nu am reuşit niciodată să obţinem un apartament fără acel supliment de jumătate de încăpere. Bănuiesc că această formulare era rodul abilităţii economiştilor lui Tito. Spuneau lucrurilor pe nume. Să spui două camere şi jumătate în loc de două camere, cu toate că în materie de suprafaţă nu era nici o diferenţă, suna mai convingător. Atât doar că era cu neputinţă să pre-cizezi în ce consta acea jumătate. După cum era imposibil să

stabileşti criteriile care deosebeau un apartament de trei camere de unul compus din două camere şi jumătate. Or fi existat, nu ştiu. Cert este că eu mă alegeam invariabil cu jumătatea. Camera mea era despărţită de coridor printr-un geamlâc, ca un soi de fereastră mai mare. Senka a confecţionat nişte perdele plisate, care s-ar fi potrivit mai degrabă într-un palat, decât într-un apartament de două camere şi jumătate.

Le-a atârnat de tocul de sus al geamlâcului din sticlă mată

ca să-mi ofere intimitate, zicea ea.

— Ia uită-te la perdele ! Arată ca o lampă, nu-i aşa ?

— Da, exact ca o lampă !

N-aveam nimic împotriva camerei, nici împotriva perde-lelor, al căror aspect, în treacăt fie spus, nu se potrivea deloc cu micuţul nostru apartament. Mă deranja cuvântul lampă.

De unde atâta lampă ? Cum să compari nişte perdele cu o lampă ? O lampă atârnă în mijlocul tavanului, perdelele – pe lângă perete ! Dar, mă rog, era mai bine să-mi ţin gura, ca să nu stric unul dintre rarele momente de bucurie ale mamei.

Totuşi, această nouă cameră nu mă atrăgea îndeajuns.

Fugeam în Gorica, mai des ca niciodată, la Paša, Truman, Njego şi Haris. Ne petreceam cea mai mare parte din timp împreună, în preajma vechii băcănii. Acesta era unul dintre avantajele străzii Kata Govorušić – se afla nu departe de fostul meu cartier. Treceam pe lângă blocul-turn, traversam 1. Fel de mâncare tradiţional, constând într-un amestec de legume şi de cărnuri.

67

strada Ðuro Ðaković, urcam pe strada Ključka şi, cât ai clipi, ajungeam în Gorica.

Într-o bună zi, Paša s-a mutat la Švrakino Selo şi toată

gaşca a hotărât să ne transferăm cartierul general la cafeneaua Šetalište. Pentru el era mai lesne să vină pe strada Ðuro Ðaković decât să urce în Gorica.

Šetalište a devenit prin urmare „saloon“-ul nostru. Unul comanda o cafea, altul un ou fiert. Puteam astfel să ne petre-cem toată ziua acolo, fără ca ospătarii să ne scoată ochii că

nu consumăm nimic. Foarte repede, ne-am împrietenit cu Zoran Bilan, Slađa, Noka şi Zlatan Mulabdić, care nu ne scoteau din „indieni“, pentru că veneam din Gorica. Până la urmă, Šetalište a fost o soluţie fericită. Fiind situată la poalele Goricei, acolo unde începea oraşul, eram scutiţi să depăşim linia de graniţă dintre centru şi „bârlogul ţiganilor“. Mai mult, apropierea de Liceul nr. 2 ne îngăduia să ne clătim ochii cu imaginea fetelor, părând că puţin ne pasă.

Noul nostru apartament devenise pentru mama opera vieţii ei. A făcut un credit, a împrumutat nişte bani prin sistemul de ajutor reciproc de la Facultatea de Construcţii Civile şi a cumpărat mobilă. O canapea de trei locuri din catifea, cu două fotolii asortate, o comodă pentru televizor şi o masă

pentru sufragerie, pe care a aşezat un milieu din dantelă, pe care-l croşetase mai demult. Toate reprezentau împlinirea dorinţelor îndelung ascunse ale mamei.

— Avem şi noi un loc al nostru, suntem salvaţi ! spunea ea acum, când visele îi deveniseră realitate.

Acoperise chilimul chinezesc, cea mai scumpă piesă de mobilier din casă, cu o folie mare de nailon transparent, ca să nu se murdărească, spunea ea.

— Stăm la masă, mâncăm şi resturile ajung pe jos. De ce să dau bani la spălătorie, când pot să-l protejez cu o bucată

de plastic ? Din Murat al meu, când mănâncă, curge ca de la moară. Iar când găteşte, e nenorocire, ajunge să murdărească

până şi balconul, atât e de neglijent, le povestea ea noilor sale vecine, în timp ce-şi beau cafeaua.

68

Botezasem această invenţie a mamei : „Despre modul de a ocroti obiectele scumpe de rapida deteriorare a lucrurilor“.

În ziua mutării, ne aştepta o nouă surpriză din partea Senkăi. Presimţind că aspiraţia ei spre o „locuinţă umană“, cum spunea ea, avea să se împlinească, mama cususe vreme de un an întreg la o uriaşă tapiserie Villeroy. Aşa încât primul act al instalării noastre a fost atârnarea tapiseriei mari şi greoaie, cusută cu punct mic, înfăţişând o trăsură ce se îndepărta pe un drum forestier.

— Vezi, Emir, ăsta reprezintă drumul vieţii, calea pe care-o avem de urmat. În trăsură ne aflăm noi, fără să ştim unde-o să ajungem.

„Simbolism curat“, îmi spunea tata, după care, adresându-se mamei, adăuga : „Senka, jos pălăria, ai făcut o treabă de toată

isprava“.

Pe un ton melodramatic, în acord cu tapiseria mamei, tata îşi dezvăluia latura romantică, întocmai ca pe un obiect uitat vreme îndelungată prin beci.

În o mie nouă sute şaizeci şi nouă, casa bunicului meu de pe strada Mustafa Golubić nr. 2 a fost vândută. Curând după

aceea, a fost dărâmată, din cauza lucrărilor de extindere a Căminului Poliţiei. Aşa a dispărut vila şubrezită a baronului, castelul în care se petrecuseră evenimentele capitale ale copilăriei mele. Tot ce avea legătură cu locuinţa familiei Numankadić făcea de-acum parte din memoria noastră, iar sufletele noastre au rămas impregnate cu nobleţea însemnelor ei. Odată

cu demolarea casei familiale, cele dintâi episoade ale vieţii mele se pierdeau în uitare, însă altele, proaspete, se iveau la orizont.

Banii din vânzarea casei au fost împărţiţi în patru părţi egale între cele două surori, frate şi bunicii mei. Cu aceste sume şi-au luat fiecare câte un apartament în cartierul Hrasni.

Bunicul a îndurat cel mai greu mutarea. Cum nu iubea mişcarea şi era deprimat de atâtea griji, s-a dezobişnuit să mai meargă.

— Edo, du-mă la Gornji Vakuf, vreau să mor acolo unde m-am născut ! i-a spus el vărului meu.