69

Încercând să-l înveselească, Edo o dădea pe glumă :

— Să nu mori înainte să-mi iau diploma ! Mai întâi trebuie să mă trimiţi la Paris să văd Mona Lisa, apoi să mai aştepţi vreo zece ani, şi de-abia după aia ne putem lua la revedere.

— În ce priveşte Parisul, am pus bani deoparte, poţi să

pleci şi mâine dacă pofteşti. Cât despre facultate, trebuie să

te grăbeşti niţel. Dacă o ţii tot aşa, o să fiu silit să fac o nouă

cerere către Cel de Sus, ca să-mi mai dea un răgaz. Dacă

se-nvoieşte, sper să apuc ziua când o să-ţi iei diploma.

Bunicul era fericit să ştie că banii proveniţi din vânzarea casei vor fi folosiţi cum se cuvine. Fiica lui i-a urmat exemplul : Senka a deschis un cont în valută la Privredna Banka, unde şi-a depus partea ei de moştenire.

— Cine ştie când vom avea nevoie de ea ! Emir s-a făcut băiat mare. Şi, cu voia Domnului, dacă se va cuminţi şi se va pune cu burta pe carte, o să-l trimitem să înveţe la cele mai bune şcoli.

Traducere de Daniel Nicolescu

70

Şoricelul îşi face turul de onoare În o mie nouă sute şaptezeci şi doi, regizorul de filme de acţiune Hajrudin Šiba Krvavac mi-a deschis porţile cinematografiei naţionale. Mi-am înscris pentru întâia oară numele pe genericul unui film iugoslav rostind următoarele cuvinte :

„Avem noroc, nu e decât o singură santinelă, o să-i aruncăm pe toţi în aer !“. A fost unica mea replică din filmul Valter apără Sarajevo, care l-a făcut celebru pe Krvavac până hăt, în foarte populata Chină. N-am apucat să termin bine această

frază, că a şi avut loc prima mea moarte cinematografică. În plină goană, m-am trezit în faţa unui grup de soldaţi nemţi care m-au secerat cu o rafală de puşti-mitraliere. În cădere, am mai îngânat un ultim „Aaaah...“. Un spion infiltrat printre noi îi informase pe nemţi despre ambuscada pe care o plă-nuiserăm ca să aruncăm în aer unitatea duşmană.

Rolul meu de actor nu avea nici o legătură cu adevăratul meu interes pentru arta cinematografică. Părinţii mei nu-mi găsiseră nici un rost, dar Šiba Krvavac, din considerente pedagogice, mă angajase să joc în filmul lui.

Joi, 4 noiembrie, anul o mie nouă sute şaptezeci şi unu, la orele 18.15 fix, când mama mea, Senka, a ajuns la Liceul nr. 5 din Sarajevo, nu era pregătită pentru ce-o aştepta la şedinţa cu părinţii. Deşi eram în clasa a X-a, mama a trebuit să facă faţă unui raport demn mai degrabă de un elev aflat la cursurile pregătitoare. Dirigintele hotărâse să-i prezinte realitatea treptat şi să iniţieze un nou capitol în parcursul meu şcolar. Nu ştia dacă să înceapă cu notele de zero sau cu absenţele. A optat pentru a doua variantă. Pentru că părinţii acceptă mai uşor faptul că odraslele lor chiulesc, decât că

sunt tâmpite.

71

— Învăţătura nu-l interesează deloc. Toată ziua joacă baschet la FIS1. Îl vedem pe fereastră. Nimic pe lume nu-l poate face pe Emir să se întoarcă în clasă după recreaţia mare.

Dirigintele meu era şi profesor de educaţie fizică şi nu-şi ascundea simpatia pe care mi-o purta. După ce a ieşit cu mama pe culoar, i-a strecurat :

— Senka, străduiţi-vă să găsiţi o scutire, a adunat nu mai puţin de treizeci şi nouă de absenţe într-un singur semestru !

În materie de baschet, visam să-l depăşesc pe idolul meu de la echipa din Sarajevo, Davorin Popović Pimpek. Cu viteza fulgerului, acesta strecura mingea printre picioarele adver-sarilor, făcea interceptări, dădea pase sublime pe la spate.

Reuşea să fie cel mai bun, în ciuda înălţimii sale mici, care îl făcea să arate ca un puşti printre nişte uriaşi. Juca baschet aproape la fel de bine ca negrii de la Harlem. În timpul

time-outurilor îşi aprindea o ţigară şi fuma. Paša, care era cel mai tare dintre noi – ceea ce înseamnă şi cel mai inteligent –, găsise o interpretare proprie pentru comportamentul lui Pimpek.

— Aşa trebuie făcut, băieţi, pentru că sporeşte tirajul în plămâni. Ca atunci când apeşi pedala de acceleraţie a maşi-nii : presiunea scoate fumul pe ţeava de eşapament. Aşa fac şi eu, trag fumul adânc, să-l simt până-n coaie, apoi îl dau afară. Ştii ce senzaţie mişto e ?

Când i-am răspuns „Habar n-am“, a crezut că-l iau la mişto, şi m-a alergat pe tot terenul secundar. De cele mai multe ori, în astfel de situaţii, aveam aerul că suntem nişte pui de urs care-şi ascut ghearele şi se bat ca să-şi întărească

muşchii. Chiar dacă loviturile erau violente, rămâneam mereu cu zâmbetul pe buze.

Când, la sărbătorirea zilei de 8 Martie din sala FIS, Pimpek a cântat împreună cu formaţia Indexi, m-am aşezat în rândul întâi şi am intonat împreună cu el cântecul meu preferat, Dac-aş ajunge cineva. Cuvintele corespundeau exact sentimentelor mele. Şi eu voiam să ajung Cineva. Eram plin 1. Centrul Sportiv din Sarajevo.

72

de admiraţie faţă de eroul străzilor din Sarajevo şi-l invidiam sincer : juca baschet, fuma după pofta inimii în mijlocul meciurilor şi cânta într-un grup care aducea cu Beatleşii. Şi, cel mai important, nu era obligat să meargă la şcoală ! Ca să

semăn cât mai mult cu eroul meu, mi-am schimbat felul de a vorbi, adoptând o voce guturală, străduindu-mă să-mi imit idolul. Seara, ferit de privirile altora, luam în mână un microfon invizibil şi cântam în faţa oglinzii : „Întind braţele spre tine“. Într-o zi, în faţa vechii băcănii din cartierul Gorica, m-a auzit un ţigan, căruia nu i-a plăcut nici vocea mea, nici interpretarea :

— Dac-ar trebui să trăieşti din cântat, ai muri de foame, băi, ţâcă !

Verdictul m-a consternat, dar m-a făcut să mă reorientez.

Îmi dădusem seama, cu mult înainte să-l aud, că o carieră

de cântăreţ nu era tocmai potrivită pentru mine. Descoperisem asta auzind ce-mi ieşea pe gură. Totuşi, remarca ţiganului mi-a influenţat în mod decisiv hotărârea de-a mă consacra exclusiv baschetului.

Chiar în acelaşi an, cea mai importantă victorie a echipei Tânăra Bosnie a fost consemnată în cadrul unui meci din Cupa Iugoslaviei împotriva echipei Steaua Roşie din Belgrad.

Toată sala scanda porecla lui Davorin : „Pimpek, Pimpek, Pimpek !“. Paša, Njego, Beli şi cu mine stăteam în ultimul rând al tribunei, sub platani. Şi de data asta, cel mai isteţ

dintre noi a simţit nevoia să fie comentatorul intelectual al spectacolului :

— Ştii ce înseamnă „Pimpek“ ?

— Nu.

— Odată, când Osmo dormea în sala de aşteptare a gării din Zagreb, s-a apropiat de el o paraşută şi l-a întrebat : „Vrei să ţi-l călăresc pe pimpek ?“.

— Minţi.

— Pe mormântul tatălui meu ! La Zagreb, „pimpek“ înseamnă

chestia aia dintre picioare.

— Nici o legătură cu Davor. Are o mică excrescenţă pe lobul urechii, şi aia înseamnă „pimpek“. Aşa mi-a spus bătrânul meu.

73

Îl apăram astfel pe eroul asfaltului local. Adevărul e că

lexicul din Zagreb diferea de cel din Sarajevo. Croaţii au ţinut mereu la propriul lor dialect. Adică „Pimpek“ la Zagreb şi

„Ćuna“ la Sarajevo. Această mică gimnastică lingvistică m-a făcut să trec de la baschet la handbal. În timp ce Davor îi ameţea pe jucătorii de la Steaua Roşie, driblându-i şi băgându-le coş după coş, am început să mă gândesc la hand. Din cauza cuvântului „pimpek“.