cum e. Mută-ţi gândul. Mătuşa Biba s-a întors de la Varşovia, te salută şi îţi trimite o pereche de blugi Levi Strauss.
L-am privit ţintă pe tata, cu ochii larg deschişi, în timp ce strângeam în mâini prima mea pereche de blugi. Şi, cu viteza lui Gagarin prin spaţiul cosmic, am acceptat povestea cu moartea care e un zvon neverificat.
— Ce mai face mătuşa Biba ? l-am întrebat pe tata, care îmi ştergea lacrimile cu o cârpă.
— Ce să facă ? S-au întors de la Varşovia şi, ce să vezi, i-au surprins pe Rajnvajni în apartamentul lor din piaţa Terazije ! Stabiliseră că vor avea grijă de apartament în lipsa lor, dar că la întoarcere se vor duce de îndată acasă. Ei bine, se pare că le-a plăcut tare mult să locuiască în piaţa Terazije, iar Bibei îi e teamă că n-o să-i mai poată scoate de-acolo, nici cu buldozerul !
— Cum adică să nu poată să-i scoată ? Păi, unchiul Ljubomir ce păzeşte ?
— Ăla ? Puţin îi pasă. Joacă zilnic tenis cu generalii în cartierul rezidenţial Dedinje, în timp ce soră-mea se dă de ceasul morţii. Biata de ea s-a instalat la hotelul Balkan, 56
plânge cât e ziulica de lungă şi aşteaptă ca neamul Rajnvajnilor să-i elibereze apartamentul.
— Şi ei ce spun, au dat vreo explicaţie ?
— Ce spun ? Maică-sa e cea mai tare-n clanţă : „Oricum Ljubomir a primit un nou post de corespondent Tanjug la Praga, aşa că tot noi va trebui să avem grijă de apartament.
Şi, cum ai lua-o, e mai lesne pentru ei să stea o lună la hotel, decât să ne mutăm noi toată ziua bună ziua !“. Îmi vine să-l pocnesc pe Ljubomir ăsta şi să-i smulg mustăţile ! S-a căsătorit cu soră-mea doar din interes.
— De ce s-ar căsători bărbaţii altfel decât din interes ? am zis eu, prefăcându-mă că înţeleg problemele adulţilor.
— Din dragoste, fir-ar să fie !
— Asta înseamnă că unchiul Ljubomir n-o iubeşte pe mătuşa Biba ?
— Cine, Ljubomir Rajnvajn ? Ăsta nu se iubeşte decât pe el !
Mi-era greu să cred tot ce spunea tata despre unchiul Ljubomir. Asta pentru că în memoria mea rămăsese intact parfumul apei de colonie a unchiului şi pentru că era foarte priceput să tacă atunci când voia să pară un om chibzuit, căruia i se rotesc tot soiul de probleme grave prin cap. Nu-i purtam pică pentru că mă lăsase să adorm în faţa uşii sale, nici pentru că nu mă dusese la cel mai mare magazin de jucării din Varşovia. Înţelesesem că informaţiile care zburau de la Varşovia la Belgrad erau cât se poate de serioase. Şi-apoi unchiul avea talentul de-a transforma gesturile cele mai banale în acţiuni de importanţă majoră.
În dimineaţa aceea, pentru că tata izbutise să-mi alunge teama de moarte, mi-am dat seama că, în viaţa unui băiat, tatăl joacă un rol capital, orice-ar fi spus şmecherii din Gorica, cei cărora le plăcea să jure „pe mormântul tatălui meu“, ca să se dea mari. În goana lor după prestigiu în sânul găştii, cei mai mulţi jurau aşa, deşi tatăl lor era cât se poate de viu.
Traducere de Daniel Nicolescu
57
Ce e sus e jos.
Ce e jos e sus
În o mie nouă sute şaizeci şi şapte, Iuri Gagarin a murit într-un accident de avion. Un an mai târziu, echipa FC Sarajevo a devenit campioana Iugoslaviei. Tot în acel an, cântecul Delilah al lui Tom Jones se afla în hit-parade. Când un băiat voia să-i spună unei fete „Mă scoţi din minţi, eşti super“, îi zicea :
„Fată, eşti o Delilah !“.
Toţi tinerii visau să se-ncalţe cu pantofi de sport Madras sau Brooks. Peste tot în lume se purtau Brooks, pentru că
erau la modă. Băieţii îşi puneau Brooks ca să danseze şi ca să agaţe fete. Aici, era bătaie pe ei din alte motive : dacă-i dădeai una la gioale adversarului cu vârful ascuţit al unui Brooks, câştigai lupta din prima clipă. După o asemenea lovitură, nu-i mai rămânea decât să ţopăie în singurul picior zdravăn şi să geamă :
— Gata, te rog, ajunge !
Cu toate astea, în gaşca noastră mai erau tipi din vechea şcoală care rămăseseră fideli cizmelor santiag1. Njego, cel mai mic dintre noi, ţintea fără greş tibia cu cizmele lui. Lovitura era atât de dureroasă, încât adversarul abandona imediat partida.
— Ce vă trebuie Brooks de-ăştia de rahat ? Fiţe ! Eu, când dau un şpiţ cu un santiag, ţâşnesc lacrimi !
În acel an, eram în echipa de fotbal Pionierii din Sarajevo şi am jucat în meciul de deschidere dinaintea întâlnirii Sarajevo-Olympiakos, din Cupa Campionilor Europeni. Două
1. Cizme de cowboy, cu bot ascuţit.
58
dintre acţiunile mele au stârnit aplauzele spectatorilor care umpluseră, până la refuz – cum îi plăcea să spună comenta-torului sportiv Mirko Kamenjašević – tribunele stadionului Koševo. Prima oară, am pasat printre picioarele fundaşului echipei adverse, iar a doua oară, cu o lovitură de călcâi, am făcut o pasă dublă cu Brka Ferhatović, nepotul celebrului fotbalist Asim Ferhatović. La sfârşitul meciului, antrenorul Mladen Stipić m-a rugat să-l contactez la primăvară, după
ce voi mai prinde puteri.
Când a venit primăvara, nu i-am dat nici un semn de viaţă, pentru că ştiam că nu „puterile“ mele erau problema.
— Joci bine, gândeşti, eşti şiret, dar eşti băiat de familie bună, nu un puşti de pe stradă. Pentru tine, fotbalul nu e decât distracţie, nu-ţi dai viaţa pe teren, vezi-ţi de treabă la şcoală, m-a sfătuit cu amabilitate antrenorul adjunct Srboljub Markušević.
Era perioada când studenţii din întreaga lume se ridicau împotriva nedreptăţilor. Junii din Sarajevo ţineau şi ei pasul cu tineretul occidental. La Facultatea de Economie, urmând exemplul colegilor lor de la Columbia University, studenţii organizau proteste cântând „ All we are saying, is give peace a chance“ şi legănându-şi trupurile înainte şi înapoi şi de la dreapta la stânga. Problema era că nu cunoşteau textul întregului cântec, aşa încât o dădeau pe „O, Lola, Lola, ştii prea bine că nu-s milionar“, în versiunea originală interpretată
de Vladimir Savčić, zis Čobi.
Armando Moreno era un tip micuţ şi arţăgos, dar simpatic.
Avea nişte ochi mari, un nas mare, o gură aşijderea şi câteva fire de păr răzleţe pe un craniu neted, în formă de ou. Lucra la o sucursală a companiei aeriene iugoslave JAT. La noi, era de-al casei. Interpreta arii napolitane la chitară şi avea, ca semne particulare, câte-un tatuaj pe fiecare antebraţ. Pentru mine părea de neconceput ca un om care nu era ţigan să fie tatuat.
— Ştii, băiete, Armando e evreu şi a fost în lagărul de la Dachau, mi-a explicat mama.
Într-o duminică, când Moreno se afla la noi şi cânta piese de Adriano Celentano, am năvălit pe coridor, urmărit de trei 59
