La noi, la Danilovgrad, sunt atâtea pietre, că nu ştim ce să
facem cu ele !
Eu mă număram printre puţinii locuitori ai cartierului care erau convinşi că omul călcase cu adevărat pe Lună. Nu pentru că eram mai inteligent, ci pentru că nu-mi plăceau soluţiile simple ; adoram complicaţiile. După moartea nefericită a lui Iuri Gagarin, interesul meu pentru univers scăzuse brusc. Pe-atunci eram mult mai preocupat de ce se afla jos, decât de ce era sus.
— Murat, dragul meu, suspina mama privindu-i la televizor pe cei doi americani care se plimbau pe solul selenar, omul a ajuns pe Lună. Crezi că tu vei fi vreodată în stare să
pui piciorul într-un apartament nou ?
Tata se prefăcea că doarme, ceea ce o împingea pe mama să insiste şi mai abitir, înşiruind dovezile traiului apăsător din Gorica.
— Îţi spun eu, n-o să obţii niciodată ce ţi se cuvine ! Cum e posibil ca adjunctul ministrului Informaţiilor să trăiască
într-un apartament de-o cameră şi jumătate ?
65
Evident, Murat nu dormea. Lungit pe canapea, privea cu un ochi plimbarea pe Lună de la televizor, şi pe celălalt îl ţinea închis. Spera să scape, în acest fel, de obişnuitele predici ale mamei.
— Pentru numele lui Dumnezeu, Murat, o să fiu silită
până la sfârşitul zilelor să fierb apa ca să fac o baie şi să
aprind soba ca să ne încălzim ? Nu-i e nimănui milă de mine ?
ofta Senka. N-am şi eu dreptul la încălzire centrală ?
— Dreptul îl ai. Atâta doar că trebuie să te şi foloseşti de el ! a ripostat tata, care nu mai răbda să stea cu un ochi închis şi să tacă.
— Nu-ţi ajunge cât mă chinui, mai trebuie să mă şi iei peste picior ?
— Nu-l mânia pe Dumnezeu, Senka, trebuie să ne mul-ţumim cu ce avem. Închipuie-ţi că ni s-ar spune, precum evreilor atunci când înjură pe cineva : „Să-ţi dea Dumnezeu totul şi să-ţi ia totul înapoi !“. Noi nu avem nimic, aşa că nu ni se poate lua nimic.
Era greu să porţi astfel de conversaţii cu tata. Pentru el, marile dezbateri istorice erau mult mai importante decât toate aceste fleacuri : apartamentul, încălzirea şi alte „trivi-alităţi“. Când simţea că se umple paharul, pleca cu gândul şi vorba în depărtări, spre alte continente :
— Tu, Senka, spui întruna că e greu aici pentru noi, dar ia gândeşte-te puţin la cei care trăiesc în Africa, gândeşte-te la Patrice Lumumba şi la nevoiaşii lui !
— Fiu-tău merge la liceu. Un licean n-are şi el dreptul la camera lui ? Asta mă interesează pe mine, nu cum trăieşte Rumumba al tău !
Până la urmă ne-am mutat pe strada Kata Govorušić, la nr. 9A. Trecerea de la periferie în centrul oraşului, şi de la un apartament de o cameră şi jumătate la unul de două
camere şi jumătate s-a petrecut de-abia atunci când Murat n-a mai avut putere să asculte veşnicele reproşuri ale mamei.
A insistat pe lângă ministrul său, Mirko Petrinić, până când acesta l-a ajutat să obţină o locuinţă socială mai mare. Elementul decisiv în hotărârea tatei de a găsi un un nou apartament a 66
fost faptul că adora să gătească şi să primească o droaie de prieteni. De-acum încolo putea să le pregătească o adevărată
„cratiţă bosniacă“1, iar eu aveam propria cameră – mai precis acea jumătate care nu înceta să ne urmărească. Nu am reuşit niciodată să obţinem un apartament fără acel supliment de jumătate de încăpere. Bănuiesc că această formulare era rodul abilităţii economiştilor lui Tito. Spuneau lucrurilor pe nume. Să spui două camere şi jumătate în loc de două camere, cu toate că în materie de suprafaţă nu era nici o diferenţă, suna mai convingător. Atât doar că era cu neputinţă să pre-cizezi în ce consta acea jumătate. După cum era imposibil să
stabileşti criteriile care deosebeau un apartament de trei camere de unul compus din două camere şi jumătate. Or fi existat, nu ştiu. Cert este că eu mă alegeam invariabil cu jumătatea. Camera mea era despărţită de coridor printr-un geamlâc, ca un soi de fereastră mai mare. Senka a confecţionat nişte perdele plisate, care s-ar fi potrivit mai degrabă într-un palat, decât într-un apartament de două camere şi jumătate.
Le-a atârnat de tocul de sus al geamlâcului din sticlă mată
ca să-mi ofere intimitate, zicea ea.
— Ia uită-te la perdele ! Arată ca o lampă, nu-i aşa ?
— Da, exact ca o lampă !
N-aveam nimic împotriva camerei, nici împotriva perde-lelor, al căror aspect, în treacăt fie spus, nu se potrivea deloc cu micuţul nostru apartament. Mă deranja cuvântul lampă.
De unde atâta lampă ? Cum să compari nişte perdele cu o lampă ? O lampă atârnă în mijlocul tavanului, perdelele – pe lângă perete ! Dar, mă rog, era mai bine să-mi ţin gura, ca să nu stric unul dintre rarele momente de bucurie ale mamei.
Totuşi, această nouă cameră nu mă atrăgea îndeajuns.
Fugeam în Gorica, mai des ca niciodată, la Paša, Truman, Njego şi Haris. Ne petreceam cea mai mare parte din timp împreună, în preajma vechii băcănii. Acesta era unul dintre avantajele străzii Kata Govorušić – se afla nu departe de fostul meu cartier. Treceam pe lângă blocul-turn, traversam 1. Fel de mâncare tradiţional, constând într-un amestec de legume şi de cărnuri.
67
strada Ðuro Ðaković, urcam pe strada Ključka şi, cât ai clipi, ajungeam în Gorica.
Într-o bună zi, Paša s-a mutat la Švrakino Selo şi toată
gaşca a hotărât să ne transferăm cartierul general la cafeneaua Šetalište. Pentru el era mai lesne să vină pe strada Ðuro Ðaković decât să urce în Gorica.
Šetalište a devenit prin urmare „saloon“-ul nostru. Unul comanda o cafea, altul un ou fiert. Puteam astfel să ne petre-cem toată ziua acolo, fără ca ospătarii să ne scoată ochii că
nu consumăm nimic. Foarte repede, ne-am împrietenit cu Zoran Bilan, Slađa, Noka şi Zlatan Mulabdić, care nu ne scoteau din „indieni“, pentru că veneam din Gorica. Până la urmă, Šetalište a fost o soluţie fericită. Fiind situată la poalele Goricei, acolo unde începea oraşul, eram scutiţi să depăşim linia de graniţă dintre centru şi „bârlogul ţiganilor“. Mai mult, apropierea de Liceul nr. 2 ne îngăduia să ne clătim ochii cu imaginea fetelor, părând că puţin ne pasă.
