băieţi din clanul Sejdić care voiau să mă chelfănească. Le dezlegasem triciclul şi-l lăsasem s-o ia la vale pe strada Goruša.
S-a făcut bucăţi sub ochii mei, izbindu-se de zidul spitalului militar. Mă săturasem să le tot plătesc birul celor din tribul Sejdić, când intram în vechea băcănie.
Atunci, Armando m-a luat de mână, a ieşit în casa scărilor şi a rezolvat treaba cu o voce tunătoare. În timp ce urla ca să-i alunge pe băieţii Sejdić, paharele din vitrină au început să zăngănească, atingându-se unul de altul. Când m-a adus în sufragerie, m-a mângâiat pe păr şi, cu toate că eram mai înalt decât el, m-a luat pe genunchi. Apoi s-a pus pe cântat.
Toată lumea bătea din palme, pe ritmul cântecului Venti quattro mille baci. Până şi ai mei, înlănţuiţi, se legănau de la dreapta la stânga. Moreno şi-a luat chitara. De fiecare dată când schimba acordul, îi apărea numărul tatuat pe unul din antebraţe. Pe celălalt, se putea zări un tatuaj cu două
triunghiuri încălecate.
— Ce te holbezi aşa ? E Steaua lui David, a spus el, văzând interesul cu care o fixam. David a fost un rege evreu, a precizat văzându-mi chipul uimit.
L-am întrebat ce înseamnă cele două triunghiuri încălecate.
— Ridică-te, o să-ţi explic, mi-a răspuns.
După ce m-am ridicat, a arătat spre prohabul pantalonilor mei.— Ce-i acolo jos...
Imediat am plecat capul şi m-am îmbujorat tot, văzând că lumea se uită la mine.
— Este şi sus, mi-a spus el, arătând spre creştetul capului meu.
Zăpăcit, mă uitam când la prohabul, când la capul lui, în timp ce el repeta :
— Prin urmare, ce e sus e şi jos.
N-am aşteptat să încheie şi, ruşinat, cu obrajii în flăcări, am tulit-o din casă printre hohote de râs. Şi am tot alergat până spre înălţimile Goricei.
Ca să ajung acolo, am luat-o pe acelaşi drum pe care-l folosise războinicul învăţat Mustafa Madžar ca să coboare 60
spre Sarajevo. Acolo, în čaršija 1, a fost asasinat de un netreb-nic anonim, ceea ce nu a făcut decât să confirme judecata lui Mustafa, potrivit căreia lumea era plină de ticăloşi.
Ajuns pe Muntele Negru, m-am oprit şi am tras cu urechea.
În tot trupul îmi răsunau zvâcnetele inimii şi ale înţelepciunii evreieşti : „Ce e jos e sus, ce e sus e jos“. M-am aşezat şi am contemplat Sarajevo-ul care era jos şi cerul care era sus.
Curând s-a lăsat noaptea şi, încet-încet, luminile oraşului s-au aprins. Unii îndrăgostiţi din Gorica îşi dădeau întâlnire lângă belvedere. Ai fi zis că e o excursie amoroasă la mormântul „bătrânului“. După astfel de expediţii, femeile erau numite „nefericite“.
Am urcat până în vârf, deasupra mormântului. Puteam vedea limpede ce e jos şi ce e sus. Cu toate că nu era nici ţipenie de om împrejur, am mai verificat odată dacă nu mă
vede cineva şi mi-am lăsat capul pe spate. Atunci Sarajevo a ajuns sus, iar cerul, jos. Am rămas în poziţia asta până a început să mă doară gâtul. Când mi-am îndreptat capul şi acesta şi-a regăsit poziţia firească, totul a revenit la normal : Sarajevo jos, cerul sus. Aruncând o privire către „mormântul bătrânului“, am văzut o „nefericită“ îndepărtându-se în com-pania unui băiat mai în vârstă. Am coborât în goană către mormânt, hotărât să mă proţăpesc acolo cu capul în jos. Eram încântat să pot contempla astfel biserica din Marijin Dvor şi trenurile din gară plutind deasupra pământului, în timp ce bolta cerească, nesfârşită, se afla jos. Pentru întâia oară în viaţă am înţeles că înţelepciunea evreiască a Stelei lui David se transferase în imaginea oraşului meu. De ce a trebuit să
răstorn totul cu susul în jos pentru ca lucrurile să-mi apară
atât de limpede ? Ce era jos era şi sus, iar ce era sus era şi jos. Se înnoptase şi sângele îmi inunda creierul.
Paša, Haro, Njego şi cu mine ne aşezaserăm, sprijiniţi cu spatele de „mormântul bătrânului“. Era cald şi ne hotărâserăm să nu mai fim copii. Aveam în faţă o damigeană cu vin roşu.
Fumam ţigări Herţegovina fără filtru. Damigeana trecea din 1. Bazar.
61
mână în mână. Soarele era în înaltul cerului, iar Paša ne-a întrebat dacă ne-am îmbătat. Când i-am răspuns că nu, Paša a rânjit.
— Atunci hai s-o dăm pe „degustare“, frate-meu a încercat.
Aşa te îmbeţi mai uşor.
Ne-am pornit deci să sorbim puţin câte puţin din vinul acela ieftin. Foarte repede ne-a apucat un râs nebun, şi apoi ameţeala. Înaintam pe panta ierboasă precum trei somnam-buli, împleticindu-ne fiecare în legea lui. Până la urmă am căzut laţi, victime ale vinului prost şi ale soarelui arzător, şi ne-am cufundat în somn. Un somn adânc şi viril. Nu mai voiam să fim copii.
Ne-am trezit un an mai târziu, când fetele din Banja Luka1
au descins în Sarajevo. Un cutremur le distrusese casele şi şcolile, şi veniseră la noi la liceu ca să recupereze materia pierdută.
În timp ce coborau din autobuze şi-şi trambalau bagajele în căminul de vacanţă, noi le priveam ca să o alegem dinainte pe cea căreia aveam să-i arătăm „mormântul bătrânului“.
Paša o avea deja pe Mirsada, care era pentru el ceea ce Snježana Vidović era pentru mine, atâta doar că, în cazul lui, asta se numea dragoste împlinită. Cu destule circumstanţe agravante. Toate aceste fete proaspăt sosite din Banja Luka erau nişte potenţiale „nefericite“. Mie-mi plăcea de Nevenka, iar lui Haro de Meliha.
Un responsabil de la serviciul de asistenţă socială, Vjekoslav Šeparević, a venit la lecţia de sârbo-croată ca să ne ţină un discurs despre datoria noastră stringentă de a ne comporta cu omenie faţă de oaspeţii noştri din Banja Luka :
— Familiile astea nu mai au un acoperiş deasupra capului, căminele le-au fost distruse de un cutremur devastator.
Statul nostru le-a oferit nişte soluţii decente de locuit. În ceea ce vă priveşte, străduiţi-vă să vă purtaţi prieteneşte. Ca nişte adevăraţi tovarăşi. Întindeţi-le mâna, ca să nu vă rup picioarele, a glumit el în încheiere, deşi avea o faţă serioasă.
1. Oraş în nord-vestul Bosniei-Herţegovina, al doilea ca mărime după Sarajevo. Actualmente, este capitala administrativă a Republicii Srpska.
62
În privinţa chestiei cu ruptul picioarelor, l-am crezut pe cuvânt. Înainte să plece, asistentul social ne-a transmis un mesaj puternic :
