Cel mai cunoscut handbalist al nostru era Memnun Idžaković.

Toată lumea îi zicea Ćuna. Ceea ce însemna că, dacă ar fi trăit la Zagreb, i s-ar fi spus Pimpek. Nu ştiu de unde i se trăgea porecla, dar ştiam ce lovituri devastatoare are. Obişnuiam să asist la meciurile lui datorită spectacolului din public.

Jocul lui Idžaković îi inspira intens pe suporterii echipei Tânăra Bosnie. Încurajările lor se făceau în doi timpi : întâi scandau „Ćuna-şeful“. Apoi, în timpul doi, strigau : „Ćuna“.

Începutul de meci se desfăşura liniştit în strigătele „Ćuna-şeful“.

Însă când Idžaković trebuia să-l lase lat pe portarul echipei adverse, era activată arma secretă : „Dă-i bulangiului la muian !“, striga Paša. Mă întrebam ce-ar zice un neiniţiat care, cunoscând înţelesul cuvântului „ćuna“, ar auzi opt sute de persoane urlând într-un singur glas „Ćuna, Ćuna !“. Probabil că nu existau multe locuri în lume, îmi spuneam, unde să se scan-deze în cor, fără nici o jenă, numele organului sexual masculin. De fapt, era vorba despre un mesaj codificat, despre un acord tacit între suporteri şi jucător. Când auzea mesajul, Idžaković ţintea capul portarului advers. Iar dacă nu reuşea să-i dea la mir, o lua de la capăt. Odată ţinta atinsă, publicul se domolea şi nu mai insista doar pe ideea virilităţii lui Idžaković.

Aşa că se scanda din nou „Ćuna-şeful“.

Davorin Popović Pimpek şi-a încheiat repede cariera de baschetbalist. N-au fost lacrimi de despărţire, nici petreceri de adio. Dorea să ducă o viaţă fără probleme, aşa că a zis stop ! Într-o seară, pe când juca cărţi în restaurantul său, Kvarner, de curând deschis, prietenul lui, Hajro, i-a zis :

— Davorin, să moară mama, te-ai ţicnit ! A început meciul şi tu freci cărţile ?

74

— Ba nu m-am ţicnit deloc, i-a răspuns Pimpek. Şezi şi ia un pahar !

— Să n-aud de băutură, mergem la meci, ţi-am adus echipamentul.

— Începând de astă-seară, cântăreţul nu mai joacă baschet.

Într-adevăr, Davorin a abandonat baschetul, ca să joace cărţi seară de seară la Kvarner. Acest nou restaurant fusese inaugurat pe locul bufetului Trebević de altădată, de unde Alija-cârpă, alias Clark Gable, beat turtă, plecase spre lumea cealaltă. Jucând cărţi, Davorin făcea patru lucruri deodată.

Stătea jos, bea şpriţ, juca cărţi şi câştiga bani din afacerea cu restaurantul. Era prieten cu tata şi rămâneau adesea împreună până la ore mici din noapte. De aia am şi fost invitaţi la deschiderea localului, unde se adunaseră mulţi oameni importanţi. Discursul a fost rostit de tovarăşul Ljubo Kojo, primarul oraşului. În socialism, nu prea se obişnuia să

încurajezi întreprinderile private, însă Davorin era o excepţie.

— Davorin, important e să-ţi meargă afacerea ! Nu contează ce se spune în dreapta şi-n stânga. Să-ţi meargă bine !

Fii însă cu băgare de seamă, nu cumva să se strângă la tine ustaşii sau alţi duşmani ai sistemului şi ai tovarăşului Tito.

Aplauze ! Tovarăşul Kojo nu-i pomenise pe cetnici1, cu toate că tradiţia ar fi cerut-o. Kojo era deja celebru şi devenise o legendă în Sarajevo. Odată, trebuise să discute cu reprezentantul unei firme austriece care concura la Sarajevo pentru un mare proiect imobiliar, şi fiindcă nu vorbea nici o limbă

străină, se văzuse silit să se descurce într-un mod inedit.

Cum prin preajmă nu se afla nici un traducător, a răspuns singur la apelul telefonic venit de la Viena :

— Aici Ljubo Kojo, Sarajevo, Gavrilo Princip, bum-bum !

După plecarea lui Davorin Popović Pimpek de pe terenu-rile de baschet, a răsărit o nouă stea : Ranko Vuković Zlatni.

Era prietenul verişoarei mele Dunja Numankadić. Eu m-am întors la fotbal, prima mea dragoste în materie de sport. Maca 1. Mişcare paramilitară regalistă, acuzată de către Tito de colaborare cu inamicul.

75

Maljukanović, un amic de la şcoală, m-a dus la FC Bosna, care concura în Liga Regională. După primul antrenament, o întindere musculară m-a ţintuit la pat timp de două zile.

De-atunci, fotbalul a devenit noua mea obsesie. Revedeam în vis diferitele acţiuni ale meciurilor, le derulam întruna.

Fiindcă întâlnirile de pe terenul din Koševo constituiau un adevărat spectacol. Tot ce era interzis pe stadionul principal, unde juca echipa Sarajevo, aici devenea permis. Turneele regionale îi aduceau laolaltă nu doar pe beţivi şi pe micii mahări locali, ci şi pe intelectualii exigenţi, care refuzau să

asiste la meciurile din Liga Întâi, pentru că le considerau, în general, aranjate. Aici publicul răcnea, înjura, cânta sau se desfăta cu rachiu de prune şi grătare. Adesea, spectacolul se desfăşura mai degrabă în tribune decât pe teren. Să joci în deplasare în această ligă nu era tocmai floare la ureche.

Mie, cele mai grele meciuri mi se păreau cele împotriva echipei Romanija, din Pale.

Prima oară când autobuzul FC Bosna s-a apropiat de stadionul celor de la FC Romanija, abia mi-a venit să-mi cred ochilor. Terenul era în mod vizibil înclinat spre partea de sud, iar când am ieşit din autobuz şi ne-am îndreptat spre vestiare, un mic grup al suporterilor din Pale s-a apucat să

gesticuleze şi să ne înjure.

— Bă, bulangiilor, staţi departe de poarta noastră dacă

nu vreţi să vă rupem picioarele !

Refuzând să înghit insulta, m-am proptit drept în faţa lor.

Maca m-a apucat grăbit de haină şi m-a târât spre vestiare :

— Kusta, nu te da erou că o încurci !

Ştiam că tipii de la Romanija erau violenţi, dar întotdeauna îmi fusese greu să îndur situaţiile de inferioritate.

Consemnul era : „Astupă-ţi urechile şi ţine-ţi gura !“.

Meciul a început sub semnul numărului zece pe care îl purtam pe tricou.

— Bă, numărul zece, ţi-o tragem ! Bă, numărul zece, o facem poştă pe soră-ta ! se striga.

Jucătorul lor cu numărul doi avea sarcina să mă marcheze.

Era un individ ale cărui picioare confirmau faptul că hoardele lui Genghis-Han ajunseseră până în Peninsula Balcanică.

76

Arcuite, dar butucănoase, nişte buşteni mai degrabă decât nişte picioare. Vioaie însă, precum cele ale gimnastului Miroslav Cerar, care se rotea în jurul calului cu mânere, picioarele lui desenau un ditamai cercul care îmi acoperea orizontul. Pe chipul lui se întrezărea în permanenţă zâmbetul călăreţilor mongoli. Intercepta toate mingile care veneau spre mine.

Dacă ajungeam totuşi la minge şi începeam să driblez, nu izbuteam să trec de el cu nici un chip. Suporterii o ţineau langa cu sora numărului zece. În ciuda faptului că nu aveam nici o soră, înjurătura mă deranja.

— Bă, numărul zece, i-am tras-o soră-tii. Şi-o să ţi-o tragem şi ţie !

De-abia în minutul patruzeci din prima repriză am înţeles că aveam ac de cojocul lor. N-avea nici o legătură cu teoria fotbalistică, ci cu legea străzii. M-am slujit deci de suporteri şi de ipotetica mea soră ca să schimb cursul meciului în favoarea noastră. I-am destăinuit fundaşului dreapta care mă marca necazurile vieţii mele, iar acest destin trist l-a tulburat. Parcă erau nişte versuri dintr-un cântecel populist pe tema sentimentală a fratelui şi surorii. Se zice că în poezia noastră, ca şi în realitate, aceasta e singura relaţie scutită

de crimă. Sora nu-şi ucide fratele. Fratele nu-şi ucide sora.

— Am rămas singuri pe lume, eu şi soră-mea. Mama şi tata au murit într-un accident de maşină. Lasă-mă să intru în careul de şaişpe metri şi, dacă izbutesc să înscriu, o să

primesc o bursă. Doar aşa o să putem supravieţui, soră-mea şi cu mine. N-o să uit asta niciodată, bătrâne, şi-ţi rămân dator.