— Vă rog, fără pipăieli între băieţi şi fete, nu mai sunteţi copii. O atingere necontrolată poate duce la un contact mai strâns, iar acesta poate provoca o „ejaculatio“ precoce care, să ne ferească Dumnezeu, să ducă la apariţia unei noi vieţi.

O lună mai târziu, am aflat că a fost arestat pentru că

devalizase trezoreria cercetaşilor din cadrul detaşamentului Sava Kovačević, unde era şef de birou. Atunci am înţeles că

pipăielile erau permise, după cum era permisă şi acea „ejaculatio“, iar asta în ciuda faptului că nu ştiam o boabă de latină.

Ce e sus e jos, ce e jos e sus ! Şedeam pe „mormântul bătrânului“ şi eram foarte încordat, fiindcă o aşteptam pe Nevenka. Mă gândeam la toate lucrurile pe care un bărbat şi o femeie şi le pot spune când rămân singuri... Mai întâi trebuia deschisă conversaţia... Să-i vorbesc despre fratele ei ?

Ai ei supravieţuiseră ? Câţi ani are ? Sau trebuia procedat invers ? Mi-era teamă că n-o privisem cu atenţie. Şi că mi se păruse mai frumoasă decât era de fapt.

Deodată, a apărut. Zăpăcit, cu ochii aţintiţi la ea, mi-am dat seama imediat că nu era aşa de frumoasă cum îmi închi-puisem. Dar nici urâtă nu era. Avea nişte sâni mai mari decât mi se păruse când îi şterpelisem covrigul în recreaţie. Când m-a întrebat ce vârstă am, i-am răspuns :

— Paisprezece ani.

— Eşti înalt pentru vârsta ta, a zis ea surprinsă.

Am amuţit.

Ea a privit către oraş. Eram din ce în ce mai tulburat.

— Ai ochi frumoşi, mi-a mai zis.

O priveam paralizat, cu gura căscată, precum Belin, portarul de la Dinamo, atunci când Asim Ferhatović l-a fentat şi a pătruns în poartă, pe stadionul Maksimir din Zagreb, cu prilejul victoriei celor de la Sarajevo asupra lui Dinamo cu 3-1.

Nu mă simţeam în stare să vorbesc. Să-i răspund printr-un compliment ? Dacă i-aş fi spus „Şi tu ai ochi frumoşi“, ar fi 63

crezut că fac mişto de ea. Faţa îi era întoarsă spre oraş. Aş fi preferat să fiu în Groenlanda decât la „mormântul bătrânului“.

Prima frază pe care am rostit-o din proprie iniţiativă a sunat jalnic. Cum aveam gura uscată, m-am apucat să spun :

— Hei, ce sete îmi e ! Nu ştiu ce-am păţit.

S-a întors spre mine preţ de o clipă.

— Ce ciudat, pe-aici nu curge nici un fluviu şi totuşi aveţi cea mai bună apă din lume. Noi, la Banja Luka, suntem pe malul râului Vrbas şi bem apă sălcie.

Nevenka s-a apropiat, m-a luat de mână şi şi-a cufundat privirea într-a mea. După expresie, mi-am dat seama că era mult mai coaptă decât mine. M-am îndepărtat uşor, pretex-tând că sunt miop.

— Te văd mai bine de la distanţă.

Continua să mă ţină de mână şi să surâdă. M-am sprijinit cu spatele de mormânt, iar contactul cu piatra rece m-a făcut să mă simt mai uşurat. Nevenka s-a apropiat din nou şi m-a sărutat în colţul gurii. Eu, cu o mişcare îndelung exersată, mi-am avântat capul în jos, pregătindu-mă să stau în mâini, sprijinit de piatră.

Cu un hohot neaşteptat de râs, m-a întrebat :

— Ce ţi-a venit, nebunule ?

Din poziţia asta, contemplam peisajul meu preferat, în care totul era invers. Sarajevo se afla în cer şi cerul în locul lui. Noaptea era plină de stele, aşa că imaginea era şi mai frumoasă. Înaltul şi adâncul scânteiau. Deveneam mai uşor.

Pentru prima oară nu îmi mai simţeam muşchii, ceea ce îmi dădea o neobişnuită senzaţie de plutire. Cu glas tare, precum indienii când dansează în jurul focului, repetam :

— Ce e sus e jos, ce e jos e sus.

Nu mă sinchiseam deloc de înţelesul înţelepciunii evreieşti.

Stăteam cu capul în jos şi o ascultam pe Nevenka :

— Ce tot spui ? Vino-ncoa !

Oraşul s-a topit cu desăvârşire în adâncimea înstelată a cerului. Aşa cum cele două triunghiuri se împletiseră în Steaua lui David. Mi-am pierdut conştiinţa realităţii, nimic nu mă

mai putea atinge. Mi-am simţit sângele dând năvală în tot trupul. De sus până jos, şi de jos până sus. Ţineam în mâini sânii rotunzi ai unei femei. Sfârcurile semănau cu dulceaţa 64

de pe o brioşă. Priveam ba la stânga, ba la dreapta, ca la un meci de ping-pong. Atunci, Nevenka mi-a luat mâna şi mi-a îndreptat-o în jos. Sângele meu a luat-o în sus. Am privit în jos şi mi-am amintit de Armando Moreno şi de cântecul Venti quattro mille baci !

La un an după această desluşire a misterului Stelei lui David, primul om a păşit pe Lună. Prin Gorica se spunea că

fusese vorba despre un banal trucaj hollywoodian. Lumea povestea că aşezaseră camerele de televiziune în Sahara şi că era absolut imposibil ca Armstrong să se fi plimbat pe Lună.

Cei ce gândeau aşa erau oamenii care, în toiul Războiului Rece, ţineau cu ruşii.

— Ce, parcă Gagarin n-ar fi putut şi el, odată ajuns acolo sus, să dea o raită pe Lună ? Să fim serioşi !

Un vecin născut în carstul muntenegrean comenta toată

povestea cu dispreţ :

— Nu văd de ce-am fi obligaţi să căutăm pietre pe Lună !

La noi, la Danilovgrad, sunt atâtea pietre, că nu ştim ce să

facem cu ele !

Eu mă număram printre puţinii locuitori ai cartierului care erau convinşi că omul călcase cu adevărat pe Lună. Nu pentru că eram mai inteligent, ci pentru că nu-mi plăceau soluţiile simple ; adoram complicaţiile. După moartea nefericită a lui Iuri Gagarin, interesul meu pentru univers scăzuse brusc. Pe-atunci eram mult mai preocupat de ce se afla jos, decât de ce era sus.

— Murat, dragul meu, suspina mama privindu-i la televizor pe cei doi americani care se plimbau pe solul selenar, omul a ajuns pe Lună. Crezi că tu vei fi vreodată în stare să

pui piciorul într-un apartament nou ?

Tata se prefăcea că doarme, ceea ce o împingea pe mama să insiste şi mai abitir, înşiruind dovezile traiului apăsător din Gorica.

— Îţi spun eu, n-o să obţii niciodată ce ţi se cuvine ! Cum e posibil ca adjunctul ministrului Informaţiilor să trăiască

într-un apartament de-o cameră şi jumătate ?

65

Evident, Murat nu dormea. Lungit pe canapea, privea cu un ochi plimbarea pe Lună de la televizor, şi pe celălalt îl ţinea închis. Spera să scape, în acest fel, de obişnuitele predici ale mamei.