Mă temeam ca oaspetele meu de seamă să nu se simtă

jignit şi să mă suspecteze că vreau să-i scot ochii în legătură

cu hăul lui de ignoranţă. În mod evident, vidul de sub ţeasta sa era rodul unei dezinformări, dar obişnuinţa lui de a trăi cu o asemenea lacună nu mai avea cum să fie lecuită. Dorinţa de a ieşi din această genune ar fi deschis calea către o îndoială universală, privind poate chiar autenticitatea Coca-Cola, a hamburgerilor şi a Hollywoodului.

— Uită ce-ai auzit. Dacă ar fi să ţii seamă de acest adevăr incontestabil, ar trebui să treci pe la atelierul de reparat gânduri şi cunoştinţe, iar asta ar putea să te facă s-o iei razna. Dă-i înainte cu ideile cu care te-ai obişnuit, i-am sugerat eu prieteneşte.

N-a părut să priceapă, dar a încuviinţat cu un surâs larg.

6

După ce am cugetat, mi-am spus că e bine să scriu cartea asta. Să rămână astfel un document despre viaţa mea. Dacă

lucrurile vor evolua aşa cum s-a întâmplat cu participarea ruşilor în lupta împotriva nazismului, oricine ar putea vorbi cândva despre mine ca despre un brutar sau, mai rău, un sculer-matriţer.

Prietenul meu de la Hollywood m-a ajutat să aprofundez reflecţia privind caracterul atemporal al uitării. M-am întrebat, de pildă, cum de n-am observat mai devreme că gustosul nostru caimac este opera timpului, câtă vreme mucegaiul exista cu mult înainte de caimac. În dorinţa noastră de a lămuri acest mister, e important să înţelegem de ce războaiele urmează, în general, după marile crize şi de ce oamenii fac descoperiri fascinante doar după aceste mari tulburări. De ce n-au fost antibioticele folosite înainte de cel de-al Doilea Război Mondial ? Oare nu se aflau şi ele ascunse în mucegai ?

Formula secretă rămăsese în captivitatea uitării. Memoria, anticamera uitării, nu-şi întredeschisese uşa ca să lase mis-teriosul compus să treacă prin labirinturile sale şi să-l pună

astfel la îndemâna raţiunii.

Crizele şi războaiele s-au schimbat şi, cu timpul, uitarea a devenit o formă de consolare. Cum ar putea omul, în lipsa ei, să se deprindă cu ideile perverse ale lumii contemporane ?

Cum ar putea el, de pildă, să pornească războaie în numele umanismului ? Când faci parte dintr-un popor mic, care refuză

să urmeze orbeşte ideile celor mari şi care, în focul reorân-duirii lumii, se întreabă cu încăpăţânare : „Dar noi unde suntem în toată povestea asta ?“, marile puteri aruncă cu bombe pe care le botează „îngerii milosteniei“1. Ulterior, uitarea joacă

un rol hotărâtor în procesul de adaptare. Cu cât te grăbeşti mai tare să uiţi ce ţi-a căzut în cap, şi cu cât te zoreşti mai mult să reformulezi faimoasa întrebare la persoana întâi singular, „Dar eu unde sunt în toată povestea asta ?“, cu atât eşti mai câştigat. Tot aşa şi în viaţa privată : cu cât uiţi mai 1. Aluzie la numele dat de NATO bombardamentului asupra Serbiei din primăvara anului 1999 (Merciful Angel).

7

repede palma primită în recreaţie, cu atât vei avea posibilitatea să te reîndrăgosteşti mai repede. Uitarea închide însă

în sine şi o anumită doză de memorie, o componentă esenţi-ală pe care istoria contează şi în virtutea căreia acţionează.

Şi aici nu-i vorba doar de un nas spart în urma unei ciondă-neli.

Pe vremea când eram adolescent, cei de-o seamă cu mine stăteau la coadă în marile magazine din New York, Londra sau Paris, ca să cumpere noile discuri scoase de Beatles, Springsteen sau Dylan. Astăzi, tinerii stau la coadă pentru iPhone 4. Şi în acest caz, uitarea e de mare folos. Îl înghesui pe Dylan sub covorul uitării şi trăieşti mai uşor într-o lume în care obiectul, devenit centrul atracţiei, i-a înlocuit pe eroii noştri preferaţi care cântau dragostea şi libertatea şi se luptau împotriva nedreptăţilor. Tot ea, uitarea, este cea care ne împinge să acceptăm principiile elementare ale unei culturi ştiinţifice care va îngropa cultura noastră ancestrală în beciu-rile muzeelor. Desigur, cei care au brevetat iPhone-ul nu au imaginat jucărioara lor în funcţie de înclinaţia oamenilor către uitare, dar aceasta i-a ajutat. Iar în sălile de aşteptare unde uitarea domneşte, va exista mereu un loc gol în care să

fie surghiuniţi eroii pe care timpul i-a măturat.

Fac parte dintre aceia care consideră uitarea ca pe un factor de supravieţuire, dar refuz să cedez în faţa tendinţelor actuale spre uitare. Astăzi, mulţimile sunt supuse aceluiaşi regim ca găinile din crescătorie, a căror memorie se opreşte la ultimul grăunte ciugulit. Uitarea a fost folosită chiar şi la făurirea teoriei despre sfârşitul istoriei, care a cucerit lumea în anii

’90 ai veacului trecut. Toboşarii capitalismului liberal ne-au invitat să abandonăm orice legătură cu identitatea şi cultura noastră, ca să ne lăsăm târâţi în vârtejul revoluţiei tehnologice, menită să canalizeze cursul destinelor noastre şi să facă

din piaţă regulatorul proceselor noastre vitale. Această pre-tenţie arogantă a trezit în mine dorinţa de a-mi însănătoşi raporturile cu memoria, dar şi de a mi le regla pe cele cu uitarea.

8

Doresc să scriu o carte şi să-mi fac ordine prin celulele cenuşii pe unde rătăcesc amintirile mele. Cu sprijinul înge-rilor scriitori care m-au învăţat să vorbesc şi să scriu, vreau să extrag din această învălmăşeală ceea ce ar putea rămâne pe veci ascuns, precum soarele dindărătul norului. N-ar fi bine ca tot ce mi-a zbuciumat sufletul să rămână pentru totdeauna inaccesibil, după plecarea mea în călătoria fără

de sfârşit, atunci când unul dintre urmaşii mei, mânat de curiozitate, ar încerca să stabilească o legătură cu mine, spre a-şi descifra însemnatul mister al propriei obârşii.

Doresc să evit orice neînţelegere. De asemenea, să evit soarta abonatului telefonic pe care prietenii şi familia îl sună

în zadar, fără să ştie că nu mai e printre cei vii, şi care aud neîncetat, după nenumărate apeluri, vocea feminină a robo-tului telefonic :

„Pentru moment, abonatul căutat nu poate fi contactat... !“

9

Pământul şi lacrimile

În o mie nouă sute şaizeci şi unu, Iuri Gagarin şi-a luat zborul în spaţiu, iar eu am apucat-o pe drumul şcolii. Zborul primului om în spaţiu fusese de mult pregătit, în spatele lui Gagarin se afla o întreagă echipă de experţi. Pregătirile plecării mele rămăseseră doar pe umerii mamei, pentru că tata se afla într-o călătorie de afaceri la Belgrad. Mama mea, Senka, aprinse aragazul, încălzi apa şi mă cufundă în lighean.

În timp ce mă freca pe spate cu un săpun de casă, o auzeam cum plânge.

— Senka, de ce plângi ? Tu trebuie să mergi la şcoală sau eu ?— Nu plâng, fiule, răspunse ea ştergându-şi lacrimile, dar sunt mâhnită. De mâine începe o nouă viaţă.

Nu pricepeam lacrimile mamei, dar în privinţa vieţii celei noi, lucrurile aveau să se lămurească încă de a doua zi dimineaţă.

Mergeam spre şcoală, cu ochii aţintiţi asupra treptelor de piatră1 care păreau să plutească în apă. Scena semăna cu un intermezzo al televiziunii din Sarajevo, în regia lui Jan Beran şi pe muzică de Vojin Komadina. Mă simţeam mai degrabă

ca un scufundător submarin decât ca un copil care merge pentru întâia oară la şcoală. Ştiam că am un aer ridicol.

Mânecile prea lungi ale uniformei, croită din satin negru subţire, mă stânjeneau. Degeaba le suflecam, suprafaţa alunecoasă a ţesăturii le făcea să revină cu încăpăţânare la dimensiunile anterioare. Cu toate că şcoala nu se afla decât 1. La Sarajevo, în oraşul vechi, străzile în pantă sunt adesea măr-ginite de o scară de piatră, pentru a putea fi urcate mai uşor.

10

la trei sute de metri de apartamentul nostru, compus dintr-o cameră şi jumătate, drumul a durat o veşnicie. Mă gândeam că Gagarin trebuie să fi ajuns mai iute în spaţiu decât am ajuns eu la şcoala primară Hasan Kikić.

Aşteptam în curte să înceapă prima lecţie, când un roşcovan cu capul cât un bostan i-a avertizat pe elevii cei noi despre pericolul de-a fi atacaţi de către golanii din zonă. Era vestit pentru că repetase de trei ori clasa a IX-a. Ascensiunea îi fusese blocată de semnificaţia cuvântului „diferenţă“. Atunci când un profesor i-a pus întrebarea „Ce diferenţă este între o găină şi o vacă ?“, a răspuns : „Ştiu ce este o găinuşă, ştiu şi ce este o vacă, dar nu ştiu ce înseamnă diferenţă“.

Intenţia acestui nătâng de a-i ocroti pe elevi mă înduioşa, dar nu pricepeam de ce-ar fi trebuit ca, în schimb, să-i oferim gustările noastre.

Roşcovanul întinse mâna, aşteptând să-i dau banii mei de corn.

— Bă, şmecherule, cu tine vorbesc ! Eşti prost, sau ce-i cu tine ?

— Cine, eu ? am spus, făcând efectiv pe prostul.

— Nu vezi ce căpăţână ai ? Cred că unui bărzăune nu i-ar ajunge o viaţă să-i dea roată !

Toţi au elevii au izbucnit în râs. Atunci l-am împins pe roşcovan în groapa cu var pe care muncitorii îl pregăteau pentru renovarea faţadei şcolii şi m-am năpustit înăuntrul clădirii. Îngrozit că ar fi putut să apară în orice clipă, nu ştiam pe unde s-o apuc. Deodată, am auzit vocea unei fetiţe şi spaima mi s-a preschimbat într-o blândă nelinişte. Parcă

mă aflam într-un basm :

— Tata e colonel în Serviciul de Contraspionaj Militar al Iugoslaviei.