exclud uitarea din principiul cauză-efect. După războiul din Bosnia, naţionaliştii religioşi au fost tămâiaţi de parcă ar fi fost marii apărători ai unei Bosnii multietnice, doar pentru satisfacerea obiectivelor militare şi strategice ale marilor puteri, în vreme ce victimele din toate taberele au fost considerate doar nişte cantităţi neglijabile, cu excepţia celor care slujeau sus-numitele obiective. Aşa încât am ajuns la această
concluzie : uitarea este o supapă prin care sunt evacuate gândurile stânjenitoare legate de trecut, dar şi cele care au 5
legătură cu viitorul. N-ai ce-i face, pentru că puţine lucruri se schimbă în componentele esenţiale ale vieţii omului.
După suferinţele provocate de războaiele balcanice şi după
bombardarea Serbiei, m-am antrenat şi eu să uit, sau măcar să înăbuş gândurile care nu-mi dădeau pace. Mă aflam chiar la primele lecţii de uitare, când l-am primit la mine pe un critic de film care tăia şi spânzura la Hollywood în anii ’90.
Mi-a amintit brusc că uitarea putea să funcţioneze prin igno-rarea adevărului. Când Jonathan, în timpul Festivalului de Film de la Küstendorf, a deschis televizorul ca să vadă o emisiune rusească în limba engleză, a fost profund tulburat.
Se difuza un documentar cu prilejul aniversării victoriei asupra nazismului. A venit la mine şi, oarecum întors pe dos, mi-a spus :
— Credeam că noi, americanii, am fost cei care au eliberat Europa de nazism, dar, dacă e să mă iau după ce-am văzut adineaori la televiziunea rusă, se pare că această eliberare n-ar fi fost posibilă fără ei...
— E-adevărat că ruşii n-au pierdut mare lucru în războiul împotriva nazismului, doar vreo douăzeci şi cinci de milioane de oameni. Un fleac !
Abordând acest ton prefăcut dezinvolt, încercam să-l fac pe prietenul meu să accepte un adevăr istoric, fără să torn gaz pe foc.
Mă temeam ca oaspetele meu de seamă să nu se simtă
jignit şi să mă suspecteze că vreau să-i scot ochii în legătură
cu hăul lui de ignoranţă. În mod evident, vidul de sub ţeasta sa era rodul unei dezinformări, dar obişnuinţa lui de a trăi cu o asemenea lacună nu mai avea cum să fie lecuită. Dorinţa de a ieşi din această genune ar fi deschis calea către o îndoială universală, privind poate chiar autenticitatea Coca-Cola, a hamburgerilor şi a Hollywoodului.
— Uită ce-ai auzit. Dacă ar fi să ţii seamă de acest adevăr incontestabil, ar trebui să treci pe la atelierul de reparat gânduri şi cunoştinţe, iar asta ar putea să te facă s-o iei razna. Dă-i înainte cu ideile cu care te-ai obişnuit, i-am sugerat eu prieteneşte.
N-a părut să priceapă, dar a încuviinţat cu un surâs larg.
6
După ce am cugetat, mi-am spus că e bine să scriu cartea asta. Să rămână astfel un document despre viaţa mea. Dacă
lucrurile vor evolua aşa cum s-a întâmplat cu participarea ruşilor în lupta împotriva nazismului, oricine ar putea vorbi cândva despre mine ca despre un brutar sau, mai rău, un sculer-matriţer.
Prietenul meu de la Hollywood m-a ajutat să aprofundez reflecţia privind caracterul atemporal al uitării. M-am întrebat, de pildă, cum de n-am observat mai devreme că gustosul nostru caimac este opera timpului, câtă vreme mucegaiul exista cu mult înainte de caimac. În dorinţa noastră de a lămuri acest mister, e important să înţelegem de ce războaiele urmează, în general, după marile crize şi de ce oamenii fac descoperiri fascinante doar după aceste mari tulburări. De ce n-au fost antibioticele folosite înainte de cel de-al Doilea Război Mondial ? Oare nu se aflau şi ele ascunse în mucegai ?
Formula secretă rămăsese în captivitatea uitării. Memoria, anticamera uitării, nu-şi întredeschisese uşa ca să lase mis-teriosul compus să treacă prin labirinturile sale şi să-l pună
astfel la îndemâna raţiunii.
Crizele şi războaiele s-au schimbat şi, cu timpul, uitarea a devenit o formă de consolare. Cum ar putea omul, în lipsa ei, să se deprindă cu ideile perverse ale lumii contemporane ?
Cum ar putea el, de pildă, să pornească războaie în numele umanismului ? Când faci parte dintr-un popor mic, care refuză
să urmeze orbeşte ideile celor mari şi care, în focul reorân-duirii lumii, se întreabă cu încăpăţânare : „Dar noi unde suntem în toată povestea asta ?“, marile puteri aruncă cu bombe pe care le botează „îngerii milosteniei“1. Ulterior, uitarea joacă
un rol hotărâtor în procesul de adaptare. Cu cât te grăbeşti mai tare să uiţi ce ţi-a căzut în cap, şi cu cât te zoreşti mai mult să reformulezi faimoasa întrebare la persoana întâi singular, „Dar eu unde sunt în toată povestea asta ?“, cu atât eşti mai câştigat. Tot aşa şi în viaţa privată : cu cât uiţi mai 1. Aluzie la numele dat de NATO bombardamentului asupra Serbiei din primăvara anului 1999 (Merciful Angel).
7
repede palma primită în recreaţie, cu atât vei avea posibilitatea să te reîndrăgosteşti mai repede. Uitarea închide însă
în sine şi o anumită doză de memorie, o componentă esenţi-ală pe care istoria contează şi în virtutea căreia acţionează.
Şi aici nu-i vorba doar de un nas spart în urma unei ciondă-neli.
Pe vremea când eram adolescent, cei de-o seamă cu mine stăteau la coadă în marile magazine din New York, Londra sau Paris, ca să cumpere noile discuri scoase de Beatles, Springsteen sau Dylan. Astăzi, tinerii stau la coadă pentru iPhone 4. Şi în acest caz, uitarea e de mare folos. Îl înghesui pe Dylan sub covorul uitării şi trăieşti mai uşor într-o lume în care obiectul, devenit centrul atracţiei, i-a înlocuit pe eroii noştri preferaţi care cântau dragostea şi libertatea şi se luptau împotriva nedreptăţilor. Tot ea, uitarea, este cea care ne împinge să acceptăm principiile elementare ale unei culturi ştiinţifice care va îngropa cultura noastră ancestrală în beciu-rile muzeelor. Desigur, cei care au brevetat iPhone-ul nu au imaginat jucărioara lor în funcţie de înclinaţia oamenilor către uitare, dar aceasta i-a ajutat. Iar în sălile de aşteptare unde uitarea domneşte, va exista mereu un loc gol în care să
fie surghiuniţi eroii pe care timpul i-a măturat.
Fac parte dintre aceia care consideră uitarea ca pe un factor de supravieţuire, dar refuz să cedez în faţa tendinţelor actuale spre uitare. Astăzi, mulţimile sunt supuse aceluiaşi regim ca găinile din crescătorie, a căror memorie se opreşte la ultimul grăunte ciugulit. Uitarea a fost folosită chiar şi la făurirea teoriei despre sfârşitul istoriei, care a cucerit lumea în anii
’90 ai veacului trecut. Toboşarii capitalismului liberal ne-au invitat să abandonăm orice legătură cu identitatea şi cultura noastră, ca să ne lăsăm târâţi în vârtejul revoluţiei tehnologice, menită să canalizeze cursul destinelor noastre şi să facă
din piaţă regulatorul proceselor noastre vitale. Această pre-tenţie arogantă a trezit în mine dorinţa de a-mi însănătoşi raporturile cu memoria, dar şi de a mi le regla pe cele cu uitarea.
8
Doresc să scriu o carte şi să-mi fac ordine prin celulele cenuşii pe unde rătăcesc amintirile mele. Cu sprijinul înge-rilor scriitori care m-au învăţat să vorbesc şi să scriu, vreau să extrag din această învălmăşeală ceea ce ar putea rămâne pe veci ascuns, precum soarele dindărătul norului. N-ar fi bine ca tot ce mi-a zbuciumat sufletul să rămână pentru totdeauna inaccesibil, după plecarea mea în călătoria fără
de sfârşit, atunci când unul dintre urmaşii mei, mânat de curiozitate, ar încerca să stabilească o legătură cu mine, spre a-şi descifra însemnatul mister al propriei obârşii.
Doresc să evit orice neînţelegere. De asemenea, să evit soarta abonatului telefonic pe care prietenii şi familia îl sună
în zadar, fără să ştie că nu mai e printre cei vii, şi care aud neîncetat, după nenumărate apeluri, vocea feminină a robo-tului telefonic :
„Pentru moment, abonatul căutat nu poate fi contactat... !“
