Treptat, drumurile mele de-acasă spre şcoală au devenit mai rapide decât zborul lui Gagarin în spaţiu. Urcam coasta în fugă, cu viteza săgeţii, şi tremuram de nerăbdare aşteptând clopotul care vestea clipa când aveam s-o văd apărând pe Snježana. Noţiunea mea despre timp era variabilă : drumul spre şcoală putea fi comparat cu viteza lui Gagarin, dar întoarcerea te ducea mai degrabă cu gândul la un film în ralanti.
Tatăl Snježanei mă ţinea de mână. Avea nişte sprâncene care semănau cu streşinile de tablă de pe faţadele caselor sărace din cartierul Gorica. Pentru a-mi ascunde sfiala, măsuram drumul nostru pe străzi numărându-mi paşii. În acest fel, privirea mea putea s-o ocolească pe cea a tatălui Snježanei.
Când ridicam capul, aveam impresia că-mi vorbeşte de pe vârful blocului-turn al JAT1, de pe strada Vase Miskina, într-atât era de înalt.
— Puştiule, nimeni n-are dreptul să te necăjească ! mi-a spus el, în timp ce eu zâmbeam tăcut, dorindu-mi ca drumul până acasă să dureze mai mult decât călătoria lui Gagarin.
Snježana era în clasa I D, la etajul al doilea, aşa încât n-o vedeam decât în timpul recreaţiei mari. În recreaţiile mici, 1. Jugoslovenski Aerotransport – cea mai mare companie aeriană
din Iugoslavia, astăzi Serbia.
13
învăţătoarea nu ne lăsa să ieşim pe culoare. Îmi compensam frustrarea de a nu o vedea îndeajuns prin lungi reverii, pe timpul nopţii, când nu izbuteam să dorm şi când doar gândul la ea îmi grăbea bătăile inimii.
Mama, îngrijorată de lipsa mea de interes pentru învăţă-tură, se ducea regulat la şedinţele cu părinţii. Ca să n-o facă
de râs în faţa celorlalte mămici, învăţătoarea lăsa discuţia cu ea la urmă :
— Nu ştiu ce să vă zic, tovarăşă Senka, spunea Remac Slavica. Dacă ar fi un tâmpit, mi-ar veni mai uşor. Aşa, însă, singura soluţie e să încercăm să-i trezim interesul.
— Nici eu nu ştiu ce să fac. Singură, nu izbutesc. Iar taică-său e prea impulsiv ca să-i vorbesc despre asta. Şi-a tocit nervii printre partizani. Mai bine-mi ţin gura.
Uneori, tata îşi prelungea călătoriile de afaceri şi ajungea acasă mai târziu decât era stabilit. După aceea, trebuia să
se readapteze la cerinţele vieţii de familie. Acestea erau momentele când Senka îi încredinţa toate veştile importante şi, în mod special, pe aceea că nu eram cel mai bun elev din clasă.
— Se-ndreaptă el, are toată viaţa în faţă, răspundea tata înainte să se cufunde în somn, ca să recupereze toate nopţile pierdute.
La şcoală, multe lucruri nu-mi erau limpezi. Nu pricepeam la ce serveşte cursul de iniţiere în tehnologia aplicată. Până
în ziua când învăţătoarea ne-a spus :
— Copii, faceţi ce poftiţi ! Alegeţi voi tema.
Am hotărât atunci să construiesc un pachebot transatlantic, Titanicul, pe care-l văzusem în filmul cu acelaşi nume.
Filmul, clasificat drept comedie dramatică, reprezenta pentru mine o adevărată tragedie.
După ce mă instalam cum se cuvine în scaunul scârţâitor al cinematografului din Căminul Poliţiei, mama îmi arăta ceasul, şoptindu-mi că avea să vină să mă caute cu cinci minute înainte de sfârşitul proiecţiei. În sala principală rulau filme de aventuri, dar şi filme istorice. Odată au proiectat Dictatorul lui Charlie Chaplin şi, în loc de jurnal, o comedioară – Charlot rătăcit 14
în revoluţie. În timp ce eu mă uitam la filme, Senka îşi vizita părinţii, care locuiau într-o casă mare de pe strada Mustafa Golubić, la nr. 2, ca să-i ajute cu una, cu alta. Casa era despărţită de Căminul Poliţiei printr-o curte năpădită de buruieni şi de urzici, cu un havuz secat. Mama mamei mele se numea Hanifa şi suferea de un cancer al gurii ; bunicului meu, Hakija, nu-i plăcea ca fiică-sa să insiste prea mult asupra problemelor de igienă.
— Măi, fată, îi spunea el, mai bine te-ai distra uitându-te la filme, decât să te speteşti pe-aici. N-ai destulă treabă la tine acasă ?
Pe când ea spăla duşumeaua din bucătărie, el privea lighea-nul plin cu apă, mormăind :
— Unii şi-o trag, iar tu, Hakija, te bălăceşti !
Nimeni nu înţelegea ce-ar putea să însemne asta, însă era un preludiu la o poveste de aventuri. „Mamă“, aşa îi spuneam cu toţii celei care era mama mamei mele, nu „Mamaie“ sau
„Bunică“, precum restul lumii. În timp ce o spăla pe cap pe bolnavă şi-i pieptăna părul, fiica îşi îndemna tatăl să-i spună
povestea lui preferată. Era vorba despre o scenă de răpire, care se petrecuse în realitate, la Donji Vakuf. Bunicul Hakija, tânăr la vremea aceea, înarmat cu un revolver Mauser, o răpise pe bunica, ajutat de fraţii săi. Era sărac, iar socrul lui, un negustor plin de bani, nici nu voia să audă de căsătorie. Bunica Hanifa râdea ascultând această poveste în care ea avea rolul principal – în ciuda durerii pe care i-o provoca râsul, căci medicii îi extirpaseră vălul palatin. Bunicul, un bărbat înalt şi solid, scăpase de moarte ca prin urechile acului.
Eram convins că, atunci când voi fi mare, o să-i semăn. Fotografia mea preferată era aceea cu el în uniformă de poliţist al regatului Iugoslaviei, înaintea celui de-al Doilea Război Mondial.
Într-o zi, când l-am întrebat ce e cu acel costum, mi-a răspuns :
— În 1941, era cât pe ce să-mi pierd viaţa din pricina acestei uniforme. În ajunul unei razii la Vakuf, un ustaş1, fost coleg de şcoală cu mine, m-a avertizat : „Hakija, ia-ţi picioarele la spinare, am primit ordin să te lichidez mâine“.
— Şi ce-ai făcut ?
1. Membru al Partidului Fascist Croat.
15
— Am fugit la Sarajevo şi mi-am salvat pielea !
Mama m-a dus de cel puţin unsprezece ori la Căminul Poliţiei să văd Hercule, cu Steve Reeves în rolul principal. De fiecare dată când mă întorceam acasă, jucam scena distrugerii templului grec. Cu ajutorul unei sfori, legam două fotolii de picioare. Când trăgeam de sfoară, se dărâmau tot soiul de cratiţe, oale şi alte ustensile pe care în prealabil le înşiruisem pe spătarul fotoliilor. Asta reproducea, pasămite, scena în care Hercule, înlănţuit de coloanele templului, în dorinţa lui de libertate, trage de fiare şi face să se prăbuşească totul.
Într-o zi, am prezentat acest număr cu prilejul unei sărbători, în curtea imobilului nostru. Din cauza efortului şi a emoţiei, am scăpat un pârţ. Mi-a fost ruşine, pentru că toată lumea a izbucnit în râs ; tatăl meu însă, binedispus după siesta de după-amiază pe canapea, m-a consolat :
— Nu pune la suflet, în Anglia se face asta toată ziua bună ziua, atât doar că după aceea se spune „sorry“.
Cel mai tare m-a impresionat filmul care povestea nau-fragiul celui mai mare pachebot din lume. Îngrozit de tragedia tuturor acelor oameni care mureau pe vapor, aşa cum eram şi de gândul sfârşitului lumii, m-am hotărât să-mi construiesc propriul Titanic. Scenele care m-au înspăimântat cel mai mult în film erau acelea care înfăţişau pachebotul scu-fundându-se : apa care pătrundea pretutindeni în cabine, în bucătării, pe culoare, în sălile de restaurant. Mă gândeam că, dacă s-ar fi petrecut în apartamentul nostru, o astfel de catastrofă ne-ar fi măturat cât ai clipi. Dacă apartamentul nostru de o cameră şi jumătate de la nr. 16D de pe strada Jabučica Avdo ar fi fost Titanicul, apa ar fi intrat pe fereastră în sufrageria unde dormeam eu, apoi ar fi luat-o pe culoar şi ar fi pătruns în camera unde dormeau mama şi tata, şi ăsta ar fi fost sfârşitul poveştii. Ca majoritatea copiilor, eram îngrozit de cataclisme şi de Judecata de Apoi, de ceea ce se chema „sfârşitul lumii“, şi puneam la cale planuri ca să mă
protejez. Îmi închipuiam chiar că, spre a ne salva, cel mai bine ar fi fost să ne preschimbăm în peşti. Când i-am împărtăşit tatei această idee, a comentat-o râzând subţire : 16
