— În 1941, era cât pe ce să-mi pierd viaţa din pricina acestei uniforme. În ajunul unei razii la Vakuf, un ustaş1, fost coleg de şcoală cu mine, m-a avertizat : „Hakija, ia-ţi picioarele la spinare, am primit ordin să te lichidez mâine“.

— Şi ce-ai făcut ?

1. Membru al Partidului Fascist Croat.

15

— Am fugit la Sarajevo şi mi-am salvat pielea !

Mama m-a dus de cel puţin unsprezece ori la Căminul Poliţiei să văd Hercule, cu Steve Reeves în rolul principal. De fiecare dată când mă întorceam acasă, jucam scena distrugerii templului grec. Cu ajutorul unei sfori, legam două fotolii de picioare. Când trăgeam de sfoară, se dărâmau tot soiul de cratiţe, oale şi alte ustensile pe care în prealabil le înşiruisem pe spătarul fotoliilor. Asta reproducea, pasămite, scena în care Hercule, înlănţuit de coloanele templului, în dorinţa lui de libertate, trage de fiare şi face să se prăbuşească totul.

Într-o zi, am prezentat acest număr cu prilejul unei sărbători, în curtea imobilului nostru. Din cauza efortului şi a emoţiei, am scăpat un pârţ. Mi-a fost ruşine, pentru că toată lumea a izbucnit în râs ; tatăl meu însă, binedispus după siesta de după-amiază pe canapea, m-a consolat :

— Nu pune la suflet, în Anglia se face asta toată ziua bună ziua, atât doar că după aceea se spune „sorry“.

Cel mai tare m-a impresionat filmul care povestea nau-fragiul celui mai mare pachebot din lume. Îngrozit de tragedia tuturor acelor oameni care mureau pe vapor, aşa cum eram şi de gândul sfârşitului lumii, m-am hotărât să-mi construiesc propriul Titanic. Scenele care m-au înspăimântat cel mai mult în film erau acelea care înfăţişau pachebotul scu-fundându-se : apa care pătrundea pretutindeni în cabine, în bucătării, pe culoare, în sălile de restaurant. Mă gândeam că, dacă s-ar fi petrecut în apartamentul nostru, o astfel de catastrofă ne-ar fi măturat cât ai clipi. Dacă apartamentul nostru de o cameră şi jumătate de la nr. 16D de pe strada Jabučica Avdo ar fi fost Titanicul, apa ar fi intrat pe fereastră în sufrageria unde dormeam eu, apoi ar fi luat-o pe culoar şi ar fi pătruns în camera unde dormeau mama şi tata, şi ăsta ar fi fost sfârşitul poveştii. Ca majoritatea copiilor, eram îngrozit de cataclisme şi de Judecata de Apoi, de ceea ce se chema „sfârşitul lumii“, şi puneam la cale planuri ca să mă

protejez. Îmi închipuiam chiar că, spre a ne salva, cel mai bine ar fi fost să ne preschimbăm în peşti. Când i-am împărtăşit tatei această idee, a comentat-o râzând subţire : 16

— Să ne preschimbăm în peşti, zău, straşnică idee ! Aşa n-am mai fi obligaţi să vorbim, am tăcea mâlc, asemenea tuturor peştilor, care n-au nevoie de cuvinte, fiindcă ştiu totul.

Mi-a luat mult timp să strâng materialul necesar pentru construirea vaporului. Am smuls un picior din taburetul de lemn pe care bunicul îl meşterise la Travnik, pentru ca femeile să poată şedea când îşi beau cafeaua, şi am făcut din el catargul. Pe urmă, când vecina noastră Velinka a vrut să se aşeze ca să-şi bea cafeaua împreună cu mama, a căzut cu picioarele-n sus. Niţel supărată că se alesese cu o vânătaie pe fund, a spus :

— Vezi, dragă Senka, când smulgi un picior de la un taburet bosniac cu trei picioare, totul se duce dracului !

Am cumpărat o foaie de placaj de la drogherie şi am decu-pat velele vasului meu dintr-o cămaşă a tatei, pe care o adusese din Anglia în 1957. Dacă aş fi construit un vapor mai mare, apartamentul nostru ar fi ajuns la fel de gol precum sala comunală din Gorica, unde învăţasem să joc ping-pong şi şah.

Asamblarea bazei mi-a dat cel mai mult de furcă. Într-o zi, am dat peste o fotografie a Titanicului într-o enciclopedie şcolară. Nu ştiu de ce, dar îmi imaginasem că Titanicul avea o velă, ceea ce nu corespundea realităţii. Am hotărât atunci să construiesc un vapor inspirat de adevăratul Titanic.

Fiind plecat, tata nu putea să mă ajute. Avea nişte afaceri serioase şi mergea adesea în deplasări la Belgrad. După ce ieşeam de la şcoală, mă repezeam direct acasă să continui construcţia Titanicului, nici măcar fotbal nu mai jucam. Atunci mi s-a modificat percepţia asupra timpului. Nu-mi mai măsuram drumurile după viteza călătoriei lui Gagarin. Inima-mi bătea mai năvalnic când mă aflam în preajma Snježanei Vidović, iar timpul petrecut lângă ea se scurgea prea repede. De-abia ne întâlneam, că şi trebuia să ne despărţim. Fie în timpul recreaţiei mari, fie pe drumul de întoarcere. Singurele clipe când timpul se oprea în loc erau acelea pe care le dedicam Titanicului meu. „Ce ciudat“, îmi spuneam. „Parcă m-aş afla altundeva, într-un tărâm unde toate acele ceasornicelor ar fi fost înlăturate.“ De îndată ce mă apucam de Titanic, mă mutam 17

într-o lume unde nu se mai auzea scripetele frânghiei de rufe, unde arborii nu se mai plecau sub vânt, unde nu mai simţeam foamea şi unde puteam să stau vreme îndelungată fără să

dorm. Gagarin simţise cu siguranţă acelaşi lucru în cosmos.

— Aşa trăiesc pictorii, puţin le pasă cât e ceasul, dacă e miezul nopţii sau revărsatul zorilor, sau dacă au ceva de mâncare. Artiştii îşi trăiesc viaţa, se închid în lumea lor şi nimic altceva nu mai există pentru ei ! explica tata, expert în problemă.

Mă simţeam bine în timpul pe care-l dedicam construirii Titanicului, aproape la fel de bine ca atunci când mă aflam lângă Snježana. Îmi încheiam lucrul în fiecare seară la 18.30

fix şi ieşeam pe-afară. Era ora când Snježana se întorcea acasă. Pitit în casa scării, strigam :

— Bau !

— Ah ! făcea ea rămânând pe loc.

Fără să scot o vorbă, o sărutam şi plecam glonţ către casă.

Mă duceam s-o sărut seară de seară, aşa cum adulţii se duc în fiecare dimineaţă la serviciu.

Construirea vaporului mi-a luat o groază de timp. La sfârşit, am avut oarece probleme cu lipiciul. Asamblasem foaia de placaj şi elementele din lemn cu lipici UHU, dar cum acesta era scump, am fost silit să lipesc puntea din carton cu altceva : un amestec de făină şi apă fiartă. Isprava mea a depăşit toate aşteptările. Toată lumea a fost extaziată văzându-mi Titanicul.

Viteza de zbor în spaţiu a lui Gagarin mi-a revenit în minte pe drumul spre şcoală. În ziua aceea, în timp ce căram Titanicul, mă gândeam că aveam s-o revăd în curând pe Snježana Vidović. Când ne-am aşezat lucrările pe bănci, eram aţâţat rău.

— Dacă aş mai fi avut încă o zi la dispoziţie, Titanicul meu ar fi fost şi mai arătos, i-am explicat învăţătoarei.

— Cum adică mai arătos, a zis ea zâmbind. Păi, ăsta e cât se poate de reuşit !

În timpul recreaţiei, Snježana a venit la noi în clasă. A privit lucrările şi m-a felicitat :

— Lucrarea ta e minunată. Pe lângă ea, toate celelalte sunt un rahat !

18

Am obţinut nota cinci. Remac Slavica m-a tras delicat de ureche, spunându-mi :

— Vezi, dragul meu, dacă vrei, poţi. Acum poţi să-i trans-miţi mamei tale că ţi s-a deşteptat interesul.

Am coborât în goană strada care ducea de la şcoală spre casa noastră. De fapt, nu era o stradă oarecare. Strada Goruša era întreruptă la mijloc prin nişte trepte de piatră. Cartierul unde locuiam era tipic pentru Sarajevo – povârnişuri şi viroage transformate în uliţe. Toate străzile lăturalnice dădeau spre strada Tito. Îmi fluturam victorios macheta. Nota pe care o căpătasem şi Titanicul născuseră în mine un sentiment căruia adulţii îi spuneau „mândrie“. Era un moment solemn. Pentru prima oară nimeni nu mă muştruluia, nimeni nu îmi spunea să ridic capul şi să ţin umerii sus, adică tot ceea ce de obicei nu reuşeam să fac. În Sarajevo, oamenii căpătau foarte de timpuriu deprinderea de a merge gârboviţi. Pentru că era fie prea cald, fie prea frig. Ai fi zis că schimbările astea meteo-rologice îi umileau. Iarna, îmi chirceam umerii ca să ofer frigului o priză cât mai mică, iar prin arşiţa verii mă strecuram ca un şoricel pe strada Goruša şi pe ulicioare. Din cauza acestei încovoieli a coloanei vertebrale, ori poate din alte motive neştiute, locuitorii din Sarajevo îşi aruncau adesea unul altuia vorba „şobolanule“ !

Pe drumul de întoarcere, pe care îl ştiam cu ochii închişi, mă grăbeam nevoie mare, convins că Iuri Gagarin nu e decât un biet amator. Îndrăgostit de Snježana Vidović şi mândru de Titanic, doream să ajung cât mai repede la locuinţa noastră, ca să-i fac plăcere mamei. Tata era plecat în călătorie de afaceri. Din când în când, mă opream să-mi trag răsuflarea.

În mâinile mele, Titanicul părea că-i mai mare decât mine.

Jumătate de metru în lungime şi tot atât în înălţime. Am zărit-o pe mama când tocmai punea rufele pe o frânghie întinsă între fereastră şi salcâm. De îndată ce se întorcea de la serviciu, lua de pe funie rufele uscate şi le întindea pe cele ude. Era contabilă la Facultatea de Construcţii Civile. Când cineva o întreba ce mai face, răspundea întotdeauna : „Bine, muncesc până dau în brânci“. I-am făcut un semn cu mâna, 19

dar nu m-a văzut. Era înfăşurată în cearşafurile umflate de vânt, ca nişte pânze ce împingeau corabia nevăzută pe care naviga.

Când am ajuns la scări, am cotit-o şi, pe o scurtătură, am coborât panta, fără să-mi treacă prin cap că mândria şi nasul pe sus nu prea se potriveau cu acel teren accidentat. M-am împiedicat cu un picior de o piatră şi am căzut sprijinindu-mă

în mâna dreaptă, în vreme ce stânga ţinea sus Titanicul. Am slobozit un urlet de durere. Printre velele Titanicului am zărit cerul. Şi-atunci, pentru prima oară în viaţă, am zis :

— Mama ta de cer !

Ultimii o sută de metri de urcuş au fost cei mai lungi şi mai anevoioşi. Plângeam şi icneam atât de tare mă durea încheietura mâinii. Titanicul meu atârna mai greu decât cel adevărat, fiindcă tangajul era mai puternic decât mâna mea stângă. Simţeam în gură gustul prafului amestecându-se cu cel al lacrimilor. Ai fi zis că sărutam pământul, deşi de fapt bodogăneam :

— Mama ta de pământ !

În timp ce îşi sorbea cafeaua pe balconul de la etajul al treilea, vecina Velinka m-a văzut şi i-a dat de ştire mamei :

— Senka, fiu-tău plânge, urlă de durere. Se târăşte pe pământ, ţinând deasupra capului o ditamai lemnăria !

Când a sosit mama, mă căinam şi mai rău. A îngenuncheat ca să-mi cerceteze mâna umflată.

— A păţit ceva ? am întrebat-o.

— Cine ?

— Titanicul !