Tatei îi plăcea să-l imit trăgând concluzii logice, dar nu prea-l avea la suflet pe acest al doilea soţ al mătuşii mele.

— Ei, micuţule, eşti oleacă prea curios pentru vârsta ta !

Nu doar prietenii tatei era nişte martiri şi nişte îndrăgostiţi de Maica Rusie, ci şi unii dintre ai mei. Cum studiam limba rusă, cei mai mulţi dintre elevii cu care urmam zilnic cursurile erau fii ai deţinuţilor de la Goli otok1.

— Mi-ar plăcea să lucrez într-un oficiu poştal, ca să pot da zilnic cu ştampila pe timbrele pe care se află faţa lui Tito, mi-a mărturisit într-o zi Duško Radović, care stătea în banca din faţa mea.

Radović nu aspira la această neobişnuită muncă de funcţionar poştal pentru că ar fi fost un elev prost. Dimpotrivă, 1. Goli otok (Insula pustie) – închisoare situată pe o insuliţă din Marea Adriatică, unde Tito a întemniţat circa 15 000 de simpa-tizanţi ai Cominformului. După ruptura cu URSS-ul, din 1948, aceştia au fost supuşi unor torturi barbare.

24

era cel mai bun matematician din şcoală şi ne lăsa să copiem temele de la el. Prin acea ştampilă pusă pe faţa lui Tito, colegul meu voia să-şi răzbune tatăl, care îndurase opt ani de muncă silnică pe insula Goli otok. Destăinuindu-mi povestea lui cu timbrele, îşi însoţea vorbele cu lovituri de pumn în pupitru, la început mai încet, apoi din ce în ce mai tare.

Semăna cu dansatorii din grupul folcloric shipetar1 care cădeau în transă, duşi de ritm. Am încercat să-l calmez, avertizându-l că risca să fie exmatriculat.

Pentru mine, tovarăşul Tito era comparabil cu un stâlp de semnalizare de pe strada Goruša : prezent peste tot, din zece în zece paşi. Un prieten al tatălui meu, inginer electrician, pe nume Sulejman Pipić, susţinea că Tito trebuie considerat un destin. Într-o zi, după un grătar acasă la Sulejman, s-a pornit o discuţie :

— Nu e decât o lichea austro-ungară ordinară ! a declarat tata.

— Tito e o fatalitate, i-a replicat Pipić.

— E o manieră pur islamică de a vedea lucrurile. Pentru voi, totul e o fatalitate. Să fie Tito ăsta, din întâmplare, vreun sfânt ? Sau ceva în genul ăsta ? a întrebat tata.

În calitate de reprezentant al progresului tehnologic al ţării noastre în Sudan, Sulejman profitase din plin de pe urma politicii de nealiniere a lui Tito. Câştigase o mulţime de bani şi-şi construise o casă deasupra cartierului Baščaršija2.

Cu banii rămaşi, ne-a împrumutat ca să ne luăm un Volkswagen 1300.

— Îţi spun eu, Pipić, chelnerul3 ăsta o să ne termine pe toţi, a zis tata, în vreme ce mama, înspăimântată, îl trăgea de mânecă.

— Murat, zidurile au urechi ! a spus ea.

— Să aibă ! Sunt un om liber ! Iar el, nimic altceva decât un dictator !

1. Albanez din Kosovo.

2. Cartier negustoresc din vechiul oraş otoman.

3. În tinereţe, Iosip Broz Tito a fost pe rând chelner, ajutor de mecanic şi pilot de încercare.

25

— Mergi cam departe, Murat, a murmurat inginerul Pipić.

— În 1948, i-a zis DA lui Stalin, în vreme ce noi credeam că i-a spus NU. De fapt, acel NU era un DA privind acordurile de la Ialta. Totul fusese deja hotărât acolo, în timp ce el făcea aici pe eroul. Totul n-a fost decât o fandoseală ! i-a întors-o tata, pe un ton ce nu admitea replică.

Nu ştiam ce înseamnă fandoseală, dar cunoşteam cuvântul dictator. Datorită filmului lui Charlie Chaplin.

— Tati, e ca Charlie Chaplin ! am intervenit eu, sperând să-i fac plăcere.

I-am aşteptat neliniştit răspunsul.

— Dar mai comic, fiule, şi mult mai rău !

Tatei nu-i plăcea de Tito, pentru că majoritatea prietenilor lui, foşti camarazi de luptă la partizani, sub pretextul că îi iubeau exagerat pe ruşi şi Uniunea Sovietică, sfârşiseră la Goli otok.

— Aici e mâna lui, povestea tata, a trimis nişte nevinovaţi la Goli otok ca să-şi spele propria mârşăvie. I-a învăţat să-l iubească pe Stalin şi Rusia, iar apoi i-a trimis în lagărul de concentrare ca să le scoată din cap iubirea pentru Stalin.

Ştia că asta-i cea mai bună modalitate de reeducare, fiindcă

învăţase această metodă de la însuşi Stalin.

Tata nu a fost o victimă directă a Cominformului1, a fost doar retrogradat de la Belgrad la Sarajevo. De fapt, se pare că motivul mutării fusese cu totul altul. Unii erau maziliţi din pricina Cominformului, alţii pentru că erau într-o formă

prea bună. Pentru funcţionarii de stat, alungarea de la Belgrad constituia cea mai frecventă pedeapsă. Mie mi-a spus că această

alungare era urmarea prieteniei pe care i-o purta cumnatu-lui său, care fusese şi el pus pe tuşă atunci când Tito încetase să-l mai iubească pe Stalin.

1. Biroul de Informaţii al Partidelor Comuniste şi Muncitoreşti (1947-1956). Scopul organizaţiei era acela de a controla îndeaproape evoluţia politică şi ideologică a mişcării comuniste internaţionale. La cea de-a treia reuniune a Cominternului, desfăşurată

la Bucureşti, în iunie 1948, organizaţia consideră că Tito şi comunismul iugoslav s-au îndepărtat de viziunea sovietică, aşa că hotărăşte excluderea Belgradului şi începe o masivă epurare anti-titoistă în rândul tuturor membrilor organizaţiei.

26

— Murat al meu are un suflet bun. Iar dacă mai face excese, le face ca să se odihnească după atâta bunătate, obişnuia mama să spună.

Era, fără îndoială, cea mai exactă judecată despre tata.

Lucra în administraţia de stat şi nu era mulţumit de viaţa pe care o ducea. La început şef de birou la Secretariatul pentru Informaţii din Republica Socialistă Bosnia-Herţegovina, a fost ulterior retrogradat la rolul de subsecretar. Vorbea bine engleza, dar prefera cântecele ruseşti.

În acea seară, după discuţia despre Tito, am adormit în braţele mamei, în timp ce tata se apucase să cânte Sfânt Baikal. De îndată, mi-a apărut în vis Snježana Vidović. Şi înainte cântecele ruseşti o făceau să apară, dar în grădina inginerului Pipić, Snježana s-a ivit într-un mod cu totul straniu.

Era îmbrăcată în rochie de mireasă şi ţinea în mâini o rămu-rea de nuc. Am recunoscut în aceasta sceptrul pe care pionie-rii, tinerii, ţăranii şi muncitorii i-l ofereau lui Tito de ziua lui.

— E sceptrul lui Tito, îmi spunea ea, tu şi cu mine am fost desemnaţi să i-l înmânăm cu prilejul aniversării sale.

— De eşti îmbrăcată în mireasă ?

— Pentru că noi doi o să fim soţ şi soţie !

— Sunt de acord cu căsătoria, dar nu şi cu sceptrul, am protestat eu. În primul rând, nu sunt un elev bun, şi apoi nu îl cunosc personal pe tovarăşul Tito. L-am văzut doar în poze.

— Asta-nseamnă că nu vrei să te căsătoreşti cu mine ? !

m-a întrebat ea.

— Cum adică nu vreau ? Sunt gata să fac orice pentru noi !

— Atunci, hotărăşte-te, dacă vrei mâna mea, ia sceptrul şi vino cu mine, pentru că altfel mă duc singură şi n-ai decât să-ţi găseşti altă soţie !