Noul nostru apartament devenise pentru mama opera vieţii ei. A făcut un credit, a împrumutat nişte bani prin sistemul de ajutor reciproc de la Facultatea de Construcţii Civile şi a cumpărat mobilă. O canapea de trei locuri din catifea, cu două fotolii asortate, o comodă pentru televizor şi o masă
pentru sufragerie, pe care a aşezat un milieu din dantelă, pe care-l croşetase mai demult. Toate reprezentau împlinirea dorinţelor îndelung ascunse ale mamei.
— Avem şi noi un loc al nostru, suntem salvaţi ! spunea ea acum, când visele îi deveniseră realitate.
Acoperise chilimul chinezesc, cea mai scumpă piesă de mobilier din casă, cu o folie mare de nailon transparent, ca să nu se murdărească, spunea ea.
— Stăm la masă, mâncăm şi resturile ajung pe jos. De ce să dau bani la spălătorie, când pot să-l protejez cu o bucată
de plastic ? Din Murat al meu, când mănâncă, curge ca de la moară. Iar când găteşte, e nenorocire, ajunge să murdărească
până şi balconul, atât e de neglijent, le povestea ea noilor sale vecine, în timp ce-şi beau cafeaua.
68
Botezasem această invenţie a mamei : „Despre modul de a ocroti obiectele scumpe de rapida deteriorare a lucrurilor“.
În ziua mutării, ne aştepta o nouă surpriză din partea Senkăi. Presimţind că aspiraţia ei spre o „locuinţă umană“, cum spunea ea, avea să se împlinească, mama cususe vreme de un an întreg la o uriaşă tapiserie Villeroy. Aşa încât primul act al instalării noastre a fost atârnarea tapiseriei mari şi greoaie, cusută cu punct mic, înfăţişând o trăsură ce se îndepărta pe un drum forestier.
— Vezi, Emir, ăsta reprezintă drumul vieţii, calea pe care-o avem de urmat. În trăsură ne aflăm noi, fără să ştim unde-o să ajungem.
„Simbolism curat“, îmi spunea tata, după care, adresându-se mamei, adăuga : „Senka, jos pălăria, ai făcut o treabă de toată
isprava“.
Pe un ton melodramatic, în acord cu tapiseria mamei, tata îşi dezvăluia latura romantică, întocmai ca pe un obiect uitat vreme îndelungată prin beci.
În o mie nouă sute şaizeci şi nouă, casa bunicului meu de pe strada Mustafa Golubić nr. 2 a fost vândută. Curând după
aceea, a fost dărâmată, din cauza lucrărilor de extindere a Căminului Poliţiei. Aşa a dispărut vila şubrezită a baronului, castelul în care se petrecuseră evenimentele capitale ale copilăriei mele. Tot ce avea legătură cu locuinţa familiei Numankadić făcea de-acum parte din memoria noastră, iar sufletele noastre au rămas impregnate cu nobleţea însemnelor ei. Odată
cu demolarea casei familiale, cele dintâi episoade ale vieţii mele se pierdeau în uitare, însă altele, proaspete, se iveau la orizont.
Banii din vânzarea casei au fost împărţiţi în patru părţi egale între cele două surori, frate şi bunicii mei. Cu aceste sume şi-au luat fiecare câte un apartament în cartierul Hrasni.
Bunicul a îndurat cel mai greu mutarea. Cum nu iubea mişcarea şi era deprimat de atâtea griji, s-a dezobişnuit să mai meargă.
— Edo, du-mă la Gornji Vakuf, vreau să mor acolo unde m-am născut ! i-a spus el vărului meu.
69
Încercând să-l înveselească, Edo o dădea pe glumă :
— Să nu mori înainte să-mi iau diploma ! Mai întâi trebuie să mă trimiţi la Paris să văd Mona Lisa, apoi să mai aştepţi vreo zece ani, şi de-abia după aia ne putem lua la revedere.
— În ce priveşte Parisul, am pus bani deoparte, poţi să
pleci şi mâine dacă pofteşti. Cât despre facultate, trebuie să
te grăbeşti niţel. Dacă o ţii tot aşa, o să fiu silit să fac o nouă
cerere către Cel de Sus, ca să-mi mai dea un răgaz. Dacă
se-nvoieşte, sper să apuc ziua când o să-ţi iei diploma.
Bunicul era fericit să ştie că banii proveniţi din vânzarea casei vor fi folosiţi cum se cuvine. Fiica lui i-a urmat exemplul : Senka a deschis un cont în valută la Privredna Banka, unde şi-a depus partea ei de moştenire.
— Cine ştie când vom avea nevoie de ea ! Emir s-a făcut băiat mare. Şi, cu voia Domnului, dacă se va cuminţi şi se va pune cu burta pe carte, o să-l trimitem să înveţe la cele mai bune şcoli.
Traducere de Daniel Nicolescu
70
Şoricelul îşi face turul de onoare În o mie nouă sute şaptezeci şi doi, regizorul de filme de acţiune Hajrudin Šiba Krvavac mi-a deschis porţile cinematografiei naţionale. Mi-am înscris pentru întâia oară numele pe genericul unui film iugoslav rostind următoarele cuvinte :
„Avem noroc, nu e decât o singură santinelă, o să-i aruncăm pe toţi în aer !“. A fost unica mea replică din filmul Valter apără Sarajevo, care l-a făcut celebru pe Krvavac până hăt, în foarte populata Chină. N-am apucat să termin bine această
frază, că a şi avut loc prima mea moarte cinematografică. În plină goană, m-am trezit în faţa unui grup de soldaţi nemţi care m-au secerat cu o rafală de puşti-mitraliere. În cădere, am mai îngânat un ultim „Aaaah...“. Un spion infiltrat printre noi îi informase pe nemţi despre ambuscada pe care o plă-nuiserăm ca să aruncăm în aer unitatea duşmană.
Rolul meu de actor nu avea nici o legătură cu adevăratul meu interes pentru arta cinematografică. Părinţii mei nu-mi găsiseră nici un rost, dar Šiba Krvavac, din considerente pedagogice, mă angajase să joc în filmul lui.
Joi, 4 noiembrie, anul o mie nouă sute şaptezeci şi unu, la orele 18.15 fix, când mama mea, Senka, a ajuns la Liceul nr. 5 din Sarajevo, nu era pregătită pentru ce-o aştepta la şedinţa cu părinţii. Deşi eram în clasa a X-a, mama a trebuit să facă faţă unui raport demn mai degrabă de un elev aflat la cursurile pregătitoare. Dirigintele hotărâse să-i prezinte realitatea treptat şi să iniţieze un nou capitol în parcursul meu şcolar. Nu ştia dacă să înceapă cu notele de zero sau cu absenţele. A optat pentru a doua variantă. Pentru că părinţii acceptă mai uşor faptul că odraslele lor chiulesc, decât că
sunt tâmpite.
71
— Învăţătura nu-l interesează deloc. Toată ziua joacă baschet la FIS1. Îl vedem pe fereastră. Nimic pe lume nu-l poate face pe Emir să se întoarcă în clasă după recreaţia mare.
