Iar demolarea a continuat :

— Spectatorii verifică fără încetare dacă personajele din film sunt deopotrivă verosimile şi originale.

— Tocmai asta încerc să evit, locurile comune, i-am răspuns, căutând o soluţie ca să-l descurajez. O vom înfăţişa pe balerină pe scenă, de parcă s-ar afla în ajunul repetiţiei generale.

A venit să repete singură. La sfârşit vom pune muzică de Ceaikovski şi-l vom mişca pe spectator prin intermediul expresivităţii, am precizat eu, folosind chiar cuvintele lui Uherk. În felul ăsta, spectatorii se vor trezi cufundaţi în osmoza dintre imagine şi sunet şi nu vor avea timp să se întrebe dacă femeia a fost la WC, dacă a mâncat sau cum a dormit.

Turuiam toate astea privindu-l drept în ochi pe operatorul năucit şi gândindu-mă : „Uherk dragă, n-ai să mă mai baţi la cap de-acum încolo !“.

— Prin urmare, am spus eu, eroul o descoperă pe femeia vieţii lui pe această scenă, în postura pe care tocmai am descris-o. Chiar atunci se aude muzica lui Ceaikovski, finalul din Lacul lebedelor, ştii tu, „laa-la-laaa...“

— Bun, e-n regulă, dacă se ştie că e într-adevăr o repetiţie, atunci merge. Nu-i rău, ba chiar e foarte mişto şi, cum spuneai, pare destul de expresiv.

— Da, poate că n-am explicat cum se cuvine, dar eu văd imaginile, ştiu exact cum o să arate totul, atâta doar că nu-mi găsesc cuvintele, adică mi le găsesc, însă nu ştiu să le înşirui ca să te lămuresc. Adică ştiu, dar... le cam încurc.

1. Vsevolod Pudovkin (1893-1953) – unul dintre maeştrii cinematografiei sovietice, regizor, scenarist, actor şi teoretician al filmului.

93

De data asta am fost sincer, iar Uherk nu m-a mai stânjenit. Era o avanpremieră a ceea ce aveam de gând să filmez, şi mă bucuram că înşirasem totul, cu voce tare. Şi totul, inclusiv povestea, suna bine.

— Cum se va chema filmul ? m-a întrebat Uherk.

— O parte de adevăr.

— Hmm, de ce ?

— Pentru că nu e decât adevărul meu. Vreau să fie înfă-ţişat ca atare. E vorba de adevărul meu, înţelegi, doar al meu.

— Înţeleg că e adevărul tău, dar atunci de ce nu alegi titlul Adevărul meu ? E drept că nu-i aşa de expresiv, însă mi se pare mai exact.

— N-am nevoie să fie exact, vreau pur şi simplu să arăt că adevărul nu este unul singur şi indivizibil.

Remarca lui cu Adevărul meu mă cam adusese cu picioarele pe pământ, dar n-am capitulat. „Dacă cedez acum“, mi-am spus, „o să-şi impună punctul de vedere în tot timpul filmărilor.“ Šiba îmi mărturisise că e foarte important să-i contro-lezi pe toţi membrii echipei cu vigilenţa cu care un păstor îşi mână oile. „Trebuie să fii drept, dar sever. Ca tovarăşul Tito.“

În seara aceea, Šiba a aruncat o privire pe scenariu.

— E bun ! Foarte expresiv, a conchis el.

Hmm ! Nu era tocmai un compliment, dar bine măcar că

textul i se părea alert.

Cuvântul „expresiv“ era folosit adesea de către cei din mediile artistice. Mie mi se părea că seamănă cu cuvântul

„interesant“. Iar asta nu-mi plăcea, pentru că termenul fusese utilizat de către un pictor, la vernisajul expoziţiei vărului meu. Se vedea că tablourile nu-i plăceau, aşa că zisese : „Edo, tot ce pot să-ţi spun e că lucrările tale sunt intersante“. Şi pentru că Edo îl privea ţintă, fără să scoată o vorbă, adăugase :

„Ba chiar foarte interesante“.

Asta însemna : nu vreau să te rănesc. Tablourile nu-i plă-cuseră, dar nu minţise şi nu tămâiase opera.

Pe măsură ce se apropiau filmările, Šiba, care era cu ochii pe mine, mi-a remarcat neliniştea :

94

— Ştii, Emir, azi se fac multe filme însăilate în grabă.

Asta pentru că lumea îşi închipuie că poţi să alergi şi să te pişi în acelaşi timp, fără să te uzi. Oamenii nu ştiu cât de complicat e să eşafodezi un film. Cel care trebuie să ştie e cel mai bun reprezentant al publicului pe durata filmărilor, adică

regizorul. Regizorii ăştia „incontinenţi“ de azi îşi isprăvesc filmul în două luni. Bun, şi după aia ? Vacs. Filmul nu face doi bani. Nici n-apucă se se-ncingă bine, că trebuie să termine.

E ca-n dragoste, n-ajunge să mângâi, să te săruţi etc. Trebui să duci treburile la bun sfârşit cu virilitate, ca un miner în adâncuri. Abia atunci partea cealaltă, perechea ta, îţi va aprecia strădania. Tot aşa şi cu publicul, dacă nu-l zgâlţâi, dacă nu-l chinui, dacă nu-l împingi de colo-colo, dacă nu-l osteneşti, dacă nu-l faci să râdă, se va întoarce acasă ca şi cum în sală nu s-ar fi petrecut nimic.

Dacă îţi place un cadraj în timpul filmării, atunci când va fi mărit pe ecran o să fie de opt ori mai bun. În schimb, dacă

ceva îţi displace – şi, dacă după faimosul principiu al filmelor însăilate în grabă, te amăgeşti singur spunându-ţi „merge şi-aşa, continuăm !“, cu toate că nu face nici cât o ceapă

degerată –, atunci acel defect va fi amplificat pe ecran tot de opt ori. De opt ori mai rău decât în timpul filmărilor ! Tot ce-ţi scapă în timpul producţiei va fi luat de curent, fără

posibilitate de întoarcere. Când se stinge lumina şi bobina începe să se-nvârtă, eşti fie un turist oarecare, fie şeful absolut. Închipuie-ţi : în sala cufundată în întuneric începe filmul ; se ajunge la scena unui mare miting aerian, pentru care ţi-ar fi trebuit o mie de figuranţi. Publicul nu ştie asta, dar simte că ceva nu e-n regulă. Ei bine, nu poţi să intri acum în sală

şi să le spui oamenilor : „Prieteni, pentru scena asta am fi avut nevoie de o mie de persoane, însă n-am avut destui bani“. „Huo, du-te-n mă-ta !“, îţi vor răspunde tipii din primul rând, unde sunt locurile cele mai ieftine. „Cară-te şi lasă-ne-n supărarea noastră !“ Dacă nu-ţi ţintuieşti publicul pe scaune, totul se va duce de râpă. Trebuie să faci în aşa fel încât oamenii să simtă filmul ca pe un flux continuu, de la-nceput până la sfârşit.

— Cum anume ?

— Trebuie să dai ce-i mai bun din tine şi să pui în joc tot ce ştii. Poţi oare opri creşterea unui arbore ? Nu. Tot aşa şi cu filmul.

95

— Şi ce ne facem dacă pelicula se rupe ?

— Hai, nu face pe deşteptul ! Auzi ce zice neruşinatul ăsta mic ! „Ce ne facem ?“ Lipim pelicula la loc şi îi dăm bătaie înainte !

În timp ce transformam salonul din apartament – mândria mamei – în studio de cinema, nu-mi puteam închipui că întâm-plări neprevăzute aveau să facă imposibil debutul filmărilor pentru întâiul meu film. Totul fusese aranjat astfel încât Mirza Tanović, clovnul oraşului, să interpreteze rolul principal, când deodată s-a abătut peste căminul nostru o veste care a paralizat orice iniţiativă, nu doar banala turnare a unui film.

Pe 17 iunie o mie nouă sute şaptezeci şi doi, Hanifa Numankadić şi-a început ziua aşa cum şi le începuse pe toate în ultimii douăzeci şi cinci de ani. După terapia matinală, s-a dus în vizită la „ruda“ ei, aşa cum îi plăcea s-o numească

pe una dintre vecinele sale. Bătrâna a urcat la etajul al şaptelea, în apartamentul doamnei Malović, ca să-şi bea cafeaua împreună. Şi-a sorbit ceaşca de cafea, s-a plâns de reumatism, a observat noul chilim de pe duşumea şi s-a extaziat în faţa culorilor lui. Apoi s-a dus la baie şi a închis uşa cu cheia.

Dată fiind starea precară de sănătate a bătrânei, doamna Malović a intrat la idei văzând că nu se întoarce. O fi căzut ?

A strigat-o pe Hanifa. În zadar. Atunci doamna Malović a bătut în uşă. Tăcere. A bătut şi mai tare. Pentru că toate eforturile ei rămăseseră fără răspuns, s-a hotărât să forţeze uşa. Baia era goală. Mânată de un teribil presentiment, doamna Malović a lăsat să-i scape un strigăt de groază. A scos capul pe fereastră şi s-a trezit în faţa unei scene înfiorătoare : în faţa intrării, pe trotuar, se afla un trup zdrobit, cu membrele dislocate. În timp ce vecinul de la parter o acoperea pe nefericită cu o pătură, şalul bunicii, dus de vânt, precum flamura sufletului ei, a zburat printre clădirile noi din carterul Hrasni.

Şalul acela din caşmir, oferit de fiul ei drept cadou de ani-versare, o încălzise ani în şir pe bătrâna bolnavă şi era întruchiparea nobleţei sale. A rămas fluturând în gândurile noastre, amintindu-ne veşnic de fragilitatea fiinţei umane care, în orice clipă, poate deschide o fereastră spre moarte.

96

Dintre toate poveştile despre răposată, cel mai adesea pomeneam felul în care îşi crescuse copiii. „Ţineţi minte, copii, vecinul e mai important decât propria ta mamă !“ Auzisem o sumedenie de istorii care subliniau importanţa relaţiilor de vecinătate în Bosnia. Fără îndoială, părinţii insistau asupra acestui aspect tocmai pentru că practica nu dădea cine ştie ce rezultate. Gestul bărbatului de la parter, care o acoperise pe biata martiră cu o pătură, era un exemplu clar. Nu făcuse asta ca să-şi ferească