vecinii de priveliştea traumatizantă a moartei care zăcea pe asfalt. Să acoperi un mort cu o pătură până la venirea legiştilor şi apoi a ambulanţei care urma să ridice cadavrul era pur şi simplu în ordinea firească a lucrurilor. Însă de îndată ce copiii lui s-au întors acasă, după şcoală, şi au fost scutiţi de vederea trupului acoperit al bătrânei, a luat pătura, a intrat în apartament şi a zvârlit-o în maşina de spălat.

Ajunsă la locul tragediei, Senka a văzut trupul zdrobit al mamei sale şi nu a putut să-şi mai scoată vreodată din cap acea imagine. În astfel de clipe, cuvintele de mângâiere sunt de prisos, iar Senka ştia că nu boala – împotriva căreia luptase cu succes atâta amar de vreme – o împinsese pe Hanifa spre un asemenea gest. Soţul ei era deja pe lumea cealaltă, iar bătrâna doamnă nu mai găsea nici o motivaţie lăuntrică

pentru a continua să trăiască.

Filmările au fost deci amânate. Nu puteau începe înainte să se ostoiască durerea noastră, a celor care îi fuseserăm apropiaţi bătrânei doamne, şi să se stingă şocul provocat de incredibila dramă a sinuciderii sale.

Primul tur de manivelă a avut loc de-abia atunci când inten-sitatea acestei tragedii s-a mai domolit. Aşa cum se şterge, în timp, luciul unei fotografii alb-negru. Atunci suprafaţa mată

cuprinde totul, în mod inexorabil, împingând evenimentul în braţele eternităţii.

Traducere de Daniel Nicolescu

97

Viaţa mea

În o mie nouă sute şaptezeci şi trei, filmul O parte de adevăr a rulat la festivalul filmului de amatori de la Zenica.

Juriul mi-a atârnat steaua pe firmamentul întunecat al oraşului Zenica : filmul a obţinut premiul întâi. Nu pentru că

această operă ar fi reprezentat vreun progres semnificativ pentru cinematografia mondială : nimeni nu credea că O parte de adevăr avea să devină un mare film clasic. Atribuirea acestui premiu confirma însă fraza pronunţată pe vremuri de Kamerić, prietenul tatei : „Eşti binecuvântat Murat, fiu-tău ştie ce vrea de la viaţă !“. Am trimis O parte de adevăr la Academia de Arte Frumoase din Praga, ca probă practică

pentru examenul meu de admitere. Expresivitatea filmului a fost suficientă pentru ca membrii comisiei să admită un nou student şi să mă invite să dau probele orale la Praga.

Întreaga echipă din salonul nostru a mers la examenul de admitere. Adică toţi cei care participaseră la îndreptarea liceanului care o pornise prost. Sub comanda lui Šiba Krvavac, tata, Omerica şi cu mine am descins la Praga.

Drumul care ducea spre academie fusese netezit de mătuşa Biba. După Varşovia şi după un happy-end în episodul cu familia Rajnvajn, care până la urmă s-a mutat din apartamentul situat în piaţa Terazije, Biba locuise patru ani la Praga împreună cu unchiul Ljubomir. Lucra din nou într-un Institut internaţional al muncitorilor, iar soţul ei era corespondent al agenţiei Tanjug. Între timp, telefaxul înlocuise teleimprimatorul, astfel încât unchiul Ljubomir putea să-şi dedice şi mai multă vreme îndeletnicirii sale favorite : tenisul.

Pe această cale, îl cunoscuse pe Václav Icha, secretarul 98

Academiei de Arte. Mătuşa Biba a ştiut să-l primească cum se cuvine şi i-a povestit tot soiul de lucruri frumoase despre mine. După ce s-a întors la Belgrad, mătuşa a păstrat legătura cu Icha şi cu alte personalităţi pragheze. O vizitam în apartamentul din piaţa Terazije, unde mă întâmpina ca pe un prinţ, bârfindu-i în acelaşi timp pe cei din familia lui Ljubomir :

— Măgarii ăştia de nemţălăi i-au şterpelit acordeonul Slavenkăi.

— Nu-i aşa, mătuşă, nu sunt nemţălăi, familia Rajnvajn se trage din Austria.

— Ce mi-e una, ce mi-e alta, Emir dragă ! Cu Ljubomir şi cu ăştia din neamul lui trebuie să fii mereu la pândă ! Chiar şi prin somn trebuie să ţii un ochi deschis şi o ureche ciulită.

— Chiar aşa de îngrozitori sunt ?

— Tu nu ştii ce-nseamnă, Emir, să trăieşti alături de neamul Rajnvajn !

— Dacă ai nevoie de ceva, sună-mă, ştii bine că-ţi sar în apărare orice-ar fi ! am asigurat-o eu.

Voiam să ştie limpede că se putea bizui pe mine.

— Soarele meu ! a exclamat ea, izbucnind în plâns.

Nu era tocmai uşor să intri la Academia de Arte Frumoase.

Toţi candidaţii care năzuiau la o carieră artistică se temeau că, sub presiunea examenului, nu se vor putea exprima convingător şi că nu vor fi înţeleşi de către cei din comisia de admitere.

În ajunul examenului, am rămas singur în camera mea de la hotelul Lucerna. De fiecare dată când făceam câte o pauză de la învăţat, mă duceam în camera unde stăteau ceilalţi membri ai expediţiei noastre pragheze. Tata, Omerica şi Šiba schimbau atunci dintr-odată subiectul. Omerica a comandat şuncă de Praga şi, surprinzând privirea tinerei chelneriţe, care avea un decolteu adânc, a spus :

— Aţi văzut cum îl soarbe din ochi pe Emir ?

M-am simţit stânjenit, pentru că era exact pe dos : eu mă

holbam la chelneriţă. Am priceput însă că Omerica schimbase de fapt subiectul discuţiei – care era elaborarea unui plan nocturn de agăţat cehoaice frumoase. Tata i-a ţinut isonul, 99

uitând că eram herţegovinean ca şi ei şi că eram capabil să

ajung la concluzii logice folosind scurtături.

— Şi de ce nu l-ar privi, mă rog ! E înalt, bine făcut, deştept, adică tot ce nu suntem noi !

Evident, era vorba despre o diversiune menită să ocolească

chestiunea escapadei nocturne. Aşa încât, atunci când, la începutul serii, au plecat să-şi „dezmorţească picioarele“, n-am fost deloc surprins.

Camerele de hotel nu se numărau printre locurile mele preferate. Frigiderul zbârnâia fără încetare, iar salteaua de pe pat avea în mijloc o scobitură, care amintea că mii de persoane dormiseră acolo înaintea mea. Câte cupluri nu şi-or fi tras-o acolo ! Petrecăreţi de tot felul care vedeau în cehoaice combinaţia ideală între o femeie respectabilă şi o prostituată.

Lumina fluorescentă a reclamelor cu neon de pe faţada hotelului de peste drum clipea neîncetat, iar proiecţia ei se oprea pe perete, chiar deasupra capului meu. Resimţeam această

lumină ca pe un sunet insuportabil. Nu ştiu de ce, dar dintotdeauna aud tot ce văd. Când tramvaiul trecea hurducăindu-se prin piaţa Václav, m-am gândit că, pentru un viitor regizor, această însuşire de a simţi lumina ca pe un sunet ar putea reprezenta un avantaj.

Singura mea formă de evadare din această cameră nesu-ferită, mai degrabă ostilă unui candidat la studii de regie cinematografică, era literatura. Lectura stârnea în mine un sentiment asemănător aceluia pe care-l trăisem în perioada când construiam Titanicul. Toate momentele grele cu care timpul şi spaţiul îi asaltează pe oameni dispăreau. Senzaţia asta era deosebit de puternică atunci când Cehov mă transporta în lumea lui. Poveştile sale despre oameni umili, deopotrivă obişnuite şi fantastice, îmi aminteau de propria mea viaţă. Tata era un adevărat personaj cehovian. Voinţa lui de om de rând de-a participa la marea istorie coincidea cu aspiraţiile eroilor lui Cehov. De-abia am întors prima pagină a cărţii, că am şi dat peste un personaj fascinant. Mi-a venit dintr-odată cheful să-mi simplific viaţa precum profesorul acela de geografie. Îşi clădea viziunea despre lumea exterioară

bizuindu-se doar pe evidenţe. Nu risca niciodată să rostească

100

ceva care să nu fie sută la sută exact şi palpabil. „Iarna, când e frig, cel mai bine e ca oamenii să se adăpostească într-o încăpere încălzită, în preajma sobei“, spunea el. Iar imagi-naţia lui mă ducea pe culmile extazului atunci când declara :

„Când soarele arde prea tare, cel mai bine e ca oamenii să

stea la loc umbros, cu răcoare“.

Trupa plecată „să-şi dezmorţească picioarele“ nu s-a întors la hotel decât în zori, iar eu, tot în zori, am adormit cu nuvelele lui Cehov pe piept şi cu profesorul de geografie în minte.

Membrii comisiei de admitere semănau cu majoritatea cineaştilor pe care îi întâlnisem până atunci. Nişte indivizi îmbrăcaţi în sacouri de catifea cu petice de piele în coate.

Unul dintre ei îşi cususe un astfel de petic chiar pe puloverul din caşmir. Păreau severi, dar nu reuşeau să mă sperie. La întrebarea unuia din ei – dacă era nevoie de şi mai mult realism socialist în arta contemporană –, am răspuns trecând direct din paginile lui Cehov la realitatea examenului : „Desigur, realismul socialist e foarte important în societăţile socialiste, în viaţa cetăţenilor, a ţăranilor şi muncitorilor !“. Membrii cei sobri ai comisiei au pufnit în râs. Fără îndoială din cauza felului în care pronunţasem fraza. De fapt, eram incapabil să definesc exact realismul socialist, dar ştiam că Mutter Courage a lui Bertolt Brecht îl ilustra perfect. Şi mai ştiam că Maxim Gorki, un scriitor pe care de asemenea îl apreciam, era şi el un reprezentant al acestui curent. Toţi râdeau în hohote, precum nişte spectatori în faţa interpretării unui actor care, fără să vrea, declanşează hilaritatea în mijlocul unei tragedii.

În paralel cu acest episod cinematografic, în viaţa mea s-a mai produs un eveniment capital. Dragostea s-a năpustit asupra mea şi m-a zguduit ca un cutremur.

Prima oară când am întâlnit-o pe Maja Mandić, pe muntele Jahorina, n-am ştiut că ea e „aceea“. La scurtă vreme, atunci când am văzut-o a doua oară, pe strada Tito, plimbându-şi căţelul, n-am mai avut nici o îndoială : ea era.