Pentru mama, asta era cea mai straşnică alinare. Prietenii lui veneau să ne viziteze, iar eu nu mai aveam voie să merg la FIS. Ba chiar mi se interzisese să mai joc fotbal.
— Până nu-ţi îndrepţi notele, nu mai pupi ieşit din casă
şi nici sport după capul tău, hotărâse tata.
I-a cerut mamei să mă ducă la atletism, pentru că, spunea el, „doar regele sporturilor poate să influenţeze dezvoltarea armonioasă a tineretului“. Astfel, tata împuşca doi iepuri dintr-odată : durerea mamei se domolea mai uşor, pentru că
80
ne petreceam cea mai mare parte din timp împreună, iar eu, observându-i pe oaspeţii de vază care veneau pe la noi, învăţam tot felul de lucruri.
N-aveam nici un chef să fac atletism, dar nimeni nu mi-a cerut părerea. A fost cea mai jalnică perioadă din întreaga mea carieră sportivă. O casă dărăpănată, de lângă stadionul din Koševo, îndeplinea rolul de locuinţă a paznicului, vestiar şi birou al clubului AC Bosna. Toate astea în doar treizeci de metri pătraţi. Când mă schimbam la vestiar, nu-mi dezlipeam o clipă ochii de tavanul înclinat, sprijinit pe o grindă subţire, care stătea să se mi se prăbuşească în cap din clipă în clipă.
Aşa-zisul paznic îndeplinea şi rolul de antrenor. Pe durata antrenamentului, mă pisa întruna să ridic genunchii mai sus :— Sus picioarele, sus picioarele !
Nevastă-sa, în timp ce-şi alăpta copilul, mai arunca din când în când câte o privire pe fereastra vestiarului, ca să
verifice cui îi cerea bărbatu-său cu atâta îndârjire să ridice picioarele sus. Când m-a zărit, şi-a dat seama că viaţa ei conjugală nu era deloc ameninţată. Antrenorul insista să-mi ridic genunchii cât mai sus, pentru că-şi închipuia că aş fi bun pentru două sute de metri garduri. La antrenament purtam nişte încălţări de sprint cu două numere mai mari.
De fapt, împărţeam aceşti pantofi cu un ofiţer JNA în rezervă
şi cu două studente la educaţie fizică. Ei şi cu mine eram singurii membri ai acestui club de atletism. Îmi potrivisem orele de antrenament după orarul de la şcoală, şi mă simţeam fericit atunci când puteam păstra încălţările în picioare de-a lungul întregii şedinţe de exerciţii.
Într-o zi, am ajuns pe pista de atletism puţin mai devreme, fiindcă ultima oră de curs fusese anulată. Am vrut să rezolv problema pantofilor o dată pentru totdeauna :
— Nu s-ar putea găsi nişte încălţări potrivite, nu neapărat noi, dar cu două numere mai mici ? Mi-e greu să alerg cu astea !
— Auzi, băiete, las-o mai moale. Nu-mi plac deloc şmecherii care se dau mari. Dacă-ţi închipui că aici poţi să-ţi permiţi 81
orice, pentru că taică-tău e adjunctul ministrului de Interne, ai greşit adresa !
Individul ăsta năbădăios mă zăpăcea.
— Nu, n-aţi priceput, n-am nevoie de pantofi pentru tata, ci pentru mine, ca să scot un timp mai bun la alergare.
— Băi, ţâcă, ori accepţi regulile, ori te cari de la centrul sportiv şi dispari din ochii mei !
Mândria cu care rostise cuvintele „centrul sportiv“ era un mesaj clar. Litigiul se încheiase.
La încălzire, am simţit ceva ciudat înăuntrul încălţării.
Ca să nu fiu nevoit să înghit valul de reproşuri ale antreno-rului, am tăcut mâlc şi am luat-o din loc cu paşi săltaţi către primul gard.
— Sus picioarele, futu-i grijania mă-sii ! a strigat el. Dacă
te-mpiedici de vreun gard şi-ţi zdreleşti genunchii, mie o să
mi se spargă-n cap !
În timp ce vocea îi răsuna pe stadionul pustiu, am simţit că îmi creşte deodată un al şaselea deget la piciorul drept.
Am ridicat piciorul : în pantoful de sport se mişca ceva... Cum se putea ? ! Un şoricel, o rozătoare măruntă, se strecurase în pantoful ofiţerului rezervist. Nu ştiam ce să fac. Cuprins de panică, izbeam cu piciorul în pietriş, dar şoricelul se agita şi mai abitir. Atunci m-am apucat să fac sprint pe loc, să ridic picioarele şi să tropăi ca un apucat. Speram să strivesc roză-toarea şi s-o pot astfel scoate din pantoful cu două numere mai mare. Apoi m-am oprit. Şoricelul s-a zbătut şi mai tare.
Vădit lucru, nu-i pria nicicum când stăteam pe loc. Parcă îi plăcea să vadă cum o fiinţă umană se chinuie din pricina lui.
De îndată ce mă opream, începea să se zvârcolească, de parcă
s-ar fi întrebat : „De ce stă pe loc idiotul ăsta, nu vede că mă
simt mult mai bine când fuge ?“. M-am apucat iar să alerg ca bezmeticul, cu mici strigăte înăbuşite, şi am reuşit cel mai rapid tur de stadion de până atunci. A fost, în acelaşi timp, şi turul meu de onoare, cu un şoricel în pantof, pentru că aici s-a încheiat scurta mea carieră de atlet.
În contextul noului nostru concept „alcoolul acasă, nu la crâşmă“, lucrurile au evoluat pozitiv în familia mea. Aşa ar 82
fi descris situaţia un jurnalist de la telejurnalul din Sarajevo.
Tata îi strângea acasă pe cei mai buni prieteni ai lui, care veneau ademeniţi de mirosul cratiţei bosniace. În timpul acestor „şedinţe“, puteam vedea medici, ingineri, regizori, dar nu-i mai priveam cu un singur ochi, ca pe vremea când locuiam în cartierul Gorica, prefăcându-mă că dorm pe canapea. De-acum stăteam printre ei, fără să mă bag totuşi în conversaţii. Uneori, în cursul anumitor discuţii îmi recunoşteam propriile probleme, dar mă mulţumeam să punctez relatările adulţilor doar clătinând din cap, ceea ce nu însemna că eram de acord cu ei în toate privinţele. Până la urmă au găsit un mijloc de a-mi justifica absenţele de la şcoală. Šiba Krvavac reuşise să obţină de la una dintre amantele lui un certificat care preciza că fusesem nevoit să urmez nişte şedinţe de kinetoterapie pentru un genunchi, timp de o lună şi jumătate.
La sfârşitul semestrului, cineastul magician Šiba Krvavac mi-a aranjat transferul de la Liceul nr. 5 la Liceul nr. 2 din Sarajevo. Materiile mele preferate erau limba şi literatura sârbă
şi filosofia. L-am descoperit pe scriitorul Radoje Domanović, care mi-a luminat viaţa, iar în materie de filosofie, în studiul silogismelor, am realizat avantajul rădăcinilor mele herţegovinene. Noi, cei din Herţegovina, ajungem la concluzia logică
luând-o pe scurtături. La Sarajevo, atunci când voiai să jigneşti pe cineva, spuneai : „Înăuntrul lui, herţegovineanul e într-o continuă luptă cu fiinţa umană“. Învăţam să fac deducţii logice, ceea ce nu era tocmai floare la ureche. Mă simţeam atras îndeosebi de profesorul de filosofie, Milanović Sreto.
Era uituc şi cu capul în nori, dar îl iubeam cu toţii. Într-o zi a plecat de la şcoală cu catalogul la subraţ, iar a doua zi s-a întors cu acelaşi catalog, însă încălţat în papuci. Cum era primăvară, nu şi-a dat seama de nimic, până în momentul când unul dintre colegi i-a atras atenţia în cancelarie.
„Şedinţele“ de la noi de-acasă începeau mereu la fel : înainte să bem sau să ronţăim ceva, Šiba Krvavac ne punea să ne uităm la telejurnal. Toată lumea se instala confortabil şi asculta ştirile care, invariabil, începeau cu : „Astăzi, tovarăşul 83
Tito a vizitat...“ Într-o seară, doctorul Lipa s-a întors spre Šiba şi i-a şoptit, făcându-i tatei cu ochiul :
