habar n-aveam ce înseamnă exact.
Într-o zi, după şcoală, am însoţit-o pe maică-mea la Hrasni, ca s-o vizităm pe bunica. Pe drum, în timp ce priveam vitri-nele magazinelor, am zărit într-una din ele un aparat de fotografiat. Era un aparat rusesc Zorki, expus într-o margine, alături de alte patru sau cinci modele est-germane marca Praktika. M-am gândit că ar putea fi primul meu pas către meseria de regizor. La urma urmei, un film nu e decât o suită
de fotografii bine puse cap la cap.
— Cât costă acela din colţ ? l-a întrebat mama pe vânzător.
— Pentru Zorki, i-a răspuns bărbatul, trebuie să vorbiţi direct cu Uherk. E aparatul lui. Locuieşte pe strada Kalemova.
Am luat numărul de telefon al lui Uherk şi ne-am hotărât să-l sunăm. După ce ne-a spus preţul, mama a strigat :
— Vai de mine ! Costă o avere, băiete ! Ştii ce de lucruri am putea cumpăra cu banii ăştia ?
— Dacă sunteţi un cumpărător serios, doamnă, i-a propus numitul Uherk, puteţi plăti în rate.
O priveam pe mama cu ochi rugători, fără să ştiu prea bine ce discuta.
— În momentul ăsta suntem la fundul sacului, n-avem un chior, mi-a zis ea. Ai răbdare şi aşteaptă până în prima 88
zi a lunii viitoare. Ştii bine că taică-tău ar face pe dracu-n patru dacă ai lua note bune la şcoală.
— Şi banii de pe casa bunicului ?
Înfuriată, mi-a închis repede gura :
— Ăia sunt bani pentru zile negre. Iar acum nu-i cazul.
Nu fi obraznic.
S-a dovedit că acest Uherk era tehnicianul de lumini care lucra cu operatorii de imagine ai lui Šiba. În afara acelui Zorki de ocazie, mai scosese la vânzare două lămpi mari de fotograf. Cel care mi-a stabilit întâlnirea cu el a fost, desigur, Šiba Krvavac.
Toată ziua nu m-am gândit decât la cum o să arate povestea mea, pentru că îl auzisem pe Šiba spunând că nu există
film fără o poveste bună. Iar acum trebuia să-i spun lui Uherk tot ce-mi scornise mintea în timpul orelor de şcoală. Cel mai important era să-l conving să accepte să devină operator la întâiul meu film.
I-am spus toată povestea dintr-o suflare. M-a privit fără
să mă întrerupă, convins, desigur, că avea în faţă un trăsnit.
Asta până în momentul când i-am descris felul în care personajul principal avea să ia tramvaiul care pleca din centrul oraşului, cotind-o pe la patiseria Oloman, în direcţia sălii Đuro Đaković. Uimit, Uherk a rămas tăcut preţ de câteva clipe, după care m-a întrebat :
— Ia spune-mi, cum ai de gând să realizezi asta ?
— Nici o problemă, i-am răspuns eu cu îndrăzneală, tramvaiul iese de pe şine în dreptul patiseriei, continuă să meargă
pe asfalt, traversează strada Vase Miskina, iar când ajunge în faţă, eroul sare din tramvai şi se năpusteşte spre Templu.
Acolo, o voce interioară îl anunţă că balerina se află în spatele cortinei.
— Stai o clipă, cum e posibil ca tramvaiul să iasă de pe şine ? !
— Păi, uite-aşa... E cinema sau ce naiba e ? În filme poţi să înfăţişezi chestii imposibile !
În aceeaşi seară, după ce-a ajuns la „şedinţă“, Šiba l-a anunţat pe tata :
89
— Puştiul tău trebuie să se-apuce de regie !
Se pare că Uherk îi făcuse o dare de seamă privind viziunea mea despre imposibil în cinema.
— E un mare panglicar, şi asta-i cel mai important ! Îţi dai seama ? I-a propus lui Uherk ca tramvaiul lui să iasă de pe şine lângă patiseria Oloman şi apoi să-şi continue drumul până la Templu. Dragă Murat, ăsta-i semn bun ! E tare de tot !
Šiba, care era considerat megaloman, pentru că nu-şi cruţa nici propriile forţe, nici pe ale celor din preajma lui ca să facă
un film reuşit, i-a povestit în amănunt tatei întâlnirea mea cu tehnicianul şi i-a relatat observaţiile mele legate de imposibil. Chiar a doua zi, Murat i-a spus Senkăi :
— Scoate banii pe care i-am pus deoparte ! O să completez suma cu banii din al treisprezecelea salariu. E musai să-i cumpărăm aparatul ăla şi lămpile !
Peste numai două zile, cele două lămpi rotunde tronau pe rafturile din camera mea. Când a văzut instalaţia, Jusuf Kamerić, directorul unei întreprinderi comunale, i-a spus tatei :
— Eşti binecuvântat, Murat. Fiu-tău ştie ce vrea de la viaţă !
Nu era tocmai adevărat, dar suna bine. N-aveam nici cea mai mică idee despre ce voiam, nici pe ce drum urma s-o apuc, dar lămpile de ecleraj şi aparatul foto îmi confereau, laolaltă, o oarecare seriozitate. O oarecare prestanţă. Ca şi Titanicul pe care-l construisem în clasa I.
Prin liceu s-a zvonit că aveam să regizez un prim film de amator pentru cineclubul din Sarajevo.
— Vasăzică te-ai apucat de cinematografie, Kusta ! mi-a spus un elev în timp ce fumam la toaletă. Dac-o vezi pe Neda Arnerić1, spune-i că ai un coleg dispus să încerce nişte cas-cadorii cu ea în pat, pe de-a moaca !
