M-am bâlbâit şi apoi m-am ridicat. Fără să-mi beau cafeaua, mi-a recuperat paşaportul, care între timp fusese depus la ghişeu.

M-am dus glonţ să-l văd pe tata, la Consiliul Executiv al Republicii Bosnia-Herţegovina.

Am zvârlit furios paşaportul pe biroul tatei.

— Ăia ai tăi, am strigat, vor să facă din mine un turnător.

Eu mă duc să studiez la Academia de Arte Frumoase, nu la Academia de Poliţie !

— Să vezi ce şuturi în cur le trag ! a izbucnit tata.

De îndată, l-a sunat pe Jusuf Kamerić, şeful poliţiei din Sarajevo.

— Ce-i cu tot rahatul ăsta ? Nu-l trimit pe fiu-meu la Praga să facă studii de spionaj, ci de regie ! Nu v-ajunge că pleacă

în străinătate fără bursă şi că voi fi silit să bag mâna în moştenirea nevesti-mii ? Mai vreţi să-l faceţi şi informator ?

Fiu-meu nu-i de vânzare !

— Linişteşte-te, Murat ! Situaţia e mai complicată ca niciodată.

— Complicată ? Hai, Jusuf, nu-mi îndruga baliverne, nu sunt ziarist ! Lăsaţi-l în pace pe fiu-meu !

Chiar în aceeaşi seară, tulburat de comportamentul orga-nelor de Securitate, tata s-a întors acasă beat. De data asta, scuza a fost că nu va îngădui niciodată ca fiul lui să ajungă

informator. Ca să confirme că aşa stăteau lucrurile, a venit însoţit de Jusuf Kamerić, beat şi el, care nu înceta să repete că Murat are dreptate.

— Iar ai băut ? l-a descusut mama.

— Păi, cum să nu beau ? Au vrut să facă din Emir al meu un spion !

— Nu exagera, Murat. De când s-au infiltrat ustaşii în Herţegovina occidentală, cei de sus s-au pus şi pe capul nostru, se apăra Jusuf Kamerić.

— Nu cred o iotă !

111

— Auzi, Senka, dacă Murat nu mă crede, tu trebuie să

mă crezi ! Cât timp voi fi în postul ăsta, nimeni şi nimic n-o să se-atingă de-ăsta mic ! a promis Kamerić.

Înainte să lucreze la poliţie, fusese directorul unei întreprinderi comunale şi ne invita adesea la singura piscină

acoperită din Sarajevo. De fapt, era vorba despre nişte băi care datau de pe vremea turcilor şi care fuseseră mai târziu transformate în piscină.

În noaptea aceea, tata l-a însoţit pe Jusuf Kamerić până pe strada Tito, şi l-a luat şi pe câinele nostru, Piksi, la plimbare.

Era un ritual frecvent în viaţa tatei. Cel mai adesea, plimbarea lui Piksi nu era decât un pretext ca să-şi continue escapadele nocturne. După plimbare, aducea căţelul, suna la interfonul din capul scărilor şi apoi îi striga mamei la etajul al şaptele :

— Senka, cheamă liftul, eu îmi mai dezmorţesc oleacă

picioarele !

Atunci mama, cu bigudiurile pe cap, deschidea uşa şi descoperea animalul înspăimântat, care scheuna în liftul marca David Pajić. De astă dată, Murat şi-a schimbat planul. A plecat împreună căţelul până la barul-restaurant Kvarner.

Când a zgâlţâit clanţa de la uşa magazinului de piese de schimb Elektrotehna, care se afla la doi paşi distanţă, s-a mirat văzând că la Kvarner era închis. Nu-şi dădea seama că ratase uşa restaurantului şic din Sarajevo – fostul bufet Trebević –, care se se afla chiar lângă cea a magazinului.

Vreme îndelungată, în acea noapte, tata, complet năuc, s-a întrebat de ce dracu’ închiseseră la Kvarner, câtă vreme nu era încă miezul nopţii, iar el mai avea chef de una mică. S-a întors acasă cu Piksi, iar faptul că nu s-a înfundat într-o altă

crâşmă şi nu s-a întors cu urme de tencuială pe haine a reprezentat, pentru mine şi pentru mama, unul dintre momentele fericite ale vieţii noastre.

Când se confrunta însă cu o problemă serioasă, tata lăsa băutura deoparte. Pentru că mi-era greu să cred asta, îmi închipuiam că, mai degrabă, alcoolul era cel care-l lăsa pe el.

Mama îl asemuia cu un „cuptor“, pentru că se încingea una-două.

112

Drept e că şi de răcit, se răcea la fel de repede. Evenimentele care au urmat încăpăţânării perfide a directorului Televiziunii din Sarajevo l-au stimulat să acţioneze fără să caute sprijin în băutură. Am ajuns deci la concluzia că, pentru a-l deturna pe tata de la băutură, trebuia aplicată o metodă nouă. Ideal ar fi fost să scoatem de la naftalină un obiectiv concret, pus special la păstrare, de fiecare dată când marile evenimente ale istoriei mondiale îi stârneau o furtună emoţională. Asta ar fi constituit un aport semnificativ în lupta pentru abstinenţă

de pe teritoriul Republicii Socialiste Federative Iugoslavia.

Tata nu izbutea să-mi obţină o bursă de studii de la televiziunea din Sarajevo. Directorul din acea vreme, un anume Kojović, nu ştia cum să mai scape de „cuptorul“ Murat.

Tata încercase să-l convingă atât în cadrul unei discuţii personale, cât şi prin intermediul unor prieteni.

— E un cretin, spunea el despre Kojović. Dacă fiu-meu a reuşit la examenul de admitere, şi a fost ales dintre două

sute cincizeci de candidaţi veniţi din lumea largă, asta ar trebui să conteze pentru Sarajevo şi pentru Iugoslavia !

Fiind membru al Ligii Comuniştilor din Iugoslavia, tata ştia prea bine să folosească altruismul ca argument :

— Auzi, Kojović, nu-ţi cer asta pentru mine, ci pentru televiziunea ta. Eu, la o adică, pot să achit costurile de şcola-rizare din moştenirea nevesti-mii.

Kojović era însă aidoma tuturor celorlalţi directori de televiziune iugoslavi. Îl interesau doar jurnalele de ştiri şi prezentatoarele. În plus, avea grijă să nu-i deranjeze pe politicienii de la vârf. Fiindcă, în lipsa fidelităţii faţă de cei de sus, lumea de jos n-ar fi avut nici un sens. Orice tentativă de nesupunere l-ar fi îndepărtat definitiv de prezentatoare. Iată de ce nu voia să rişte şi să atribuie o bursă pentru fiul lui Murat Kusturica, cu toate că logica l-ar fi îndemnat să procedeze exact pe dos. Murat nu se bucura de o reputaţie prea bună pe lângă

Mikulić, şeful Comitetului Central din Bosnia-Herţegovina.

„Lătra“ un pic cam mult, dar, aparent, nu era considerat un duşman serios al regimului. Chiar dacă judecăţile lui privind realitatea politică erau uneori tranşante, părea inofensiv. Ba, mai mult, era considerat seducător, plin de şarm şi dădea bine în decorul societăţii noastre. Peste tot prin cafenele, din cartierul 113

Ilidža până în Baščaršija, clienţii se desfătau cu vorbele lui de duh.

Kojović, care nu ştia cum să mai scape de „cuptorul“ Murat, a urzit atunci un plan, ca să se răzbune pentru insultele pe care i le aruncase într-o zi tata, pe un culoar al unei clădiri oficiale, după ce îşi dăduse seama că nu mai exista nici o speranţă de bursă.

Una dintre amantele directorului Kojović nu era prezentatoare, ci angajată la Secretariatul pentru Informaţii al Republicii Bosnia-Herţegovina, unde lucra Murat. Prin intermediul acestei persoane, Kojović a repus în circulaţie o veche poveste legată de naţionalismul musulman al tatei. În acea perioadă, fusese descoperit activismul „musulmanilor naţionalişti de extremă dreapta“ şi Kojović pricepuse că acest tip de etichetă

ar fi putut stinge repede dogoarea din „cuptor“. În felul ăsta, nu mai era obligat să ofere explicaţii jenante pentru refuzul său de-a acorda bursa. După ce amanta lui a transmis informaţiile la Serviciul de Interne şi dosarul a ajuns pe biroul lui Jusuf Kamerić, acesta din urmă i-a propus de îndată lui Murat să bea un păhărel la hotelul Europa. De-acolo, din biroul directorului hotelului, l-au sunat pe Kojović, care era de serviciu în timpul telejurnalului :

— Auzi, Kojović, las-o mai moale cu tot tămbălăul ăsta !