— N-ai înţeles. Femeia aia trăieşte ascunsă pe o scenă, îndărătul cortinei. E balerină.
— Trăieşte pe scenă ? Cum se poate trăi pe o scenă ? Unde ?
În ce fel ? Şi-a pus cortul acolo, şi-a adus patul ? Cum se duce la closet ?
Uherk ăsta chiar începuse să mă irite. „Mare bou !“, mi-am zis.— Nu. Nu m-ai înţeles, sau nu m-am exprimat eu bine.
N-are rost să intrăm în detalii ca să vedem dacă trăieşte sau nu pe scenă.
92
— Bine, s-o lăsăm baltă, dar se vede că nu l-ai citit pe Pudovkin1. Ai nevoie de un minim de educaţie cinematografică. De un abecedar al limbajului cinematografic.
— Ce tot îndrugi, ce limbaj ?
— Limbajul cinematografic : într-un film trebuie să eviţi locurile comune.
Parcă mi-ar fi împlântat un cuţit în inimă. „E-adevărat, trebuie să mă pun cu burta pe carte“, mi-am zis, „dar de ce-i nevoie să-mi scoţi ochii taman acum ?“
Iar demolarea a continuat :
— Spectatorii verifică fără încetare dacă personajele din film sunt deopotrivă verosimile şi originale.
— Tocmai asta încerc să evit, locurile comune, i-am răspuns, căutând o soluţie ca să-l descurajez. O vom înfăţişa pe balerină pe scenă, de parcă s-ar afla în ajunul repetiţiei generale.
A venit să repete singură. La sfârşit vom pune muzică de Ceaikovski şi-l vom mişca pe spectator prin intermediul expresivităţii, am precizat eu, folosind chiar cuvintele lui Uherk. În felul ăsta, spectatorii se vor trezi cufundaţi în osmoza dintre imagine şi sunet şi nu vor avea timp să se întrebe dacă femeia a fost la WC, dacă a mâncat sau cum a dormit.
Turuiam toate astea privindu-l drept în ochi pe operatorul năucit şi gândindu-mă : „Uherk dragă, n-ai să mă mai baţi la cap de-acum încolo !“.
— Prin urmare, am spus eu, eroul o descoperă pe femeia vieţii lui pe această scenă, în postura pe care tocmai am descris-o. Chiar atunci se aude muzica lui Ceaikovski, finalul din Lacul lebedelor, ştii tu, „laa-la-laaa...“
— Bun, e-n regulă, dacă se ştie că e într-adevăr o repetiţie, atunci merge. Nu-i rău, ba chiar e foarte mişto şi, cum spuneai, pare destul de expresiv.
— Da, poate că n-am explicat cum se cuvine, dar eu văd imaginile, ştiu exact cum o să arate totul, atâta doar că nu-mi găsesc cuvintele, adică mi le găsesc, însă nu ştiu să le înşirui ca să te lămuresc. Adică ştiu, dar... le cam încurc.
1. Vsevolod Pudovkin (1893-1953) – unul dintre maeştrii cinematografiei sovietice, regizor, scenarist, actor şi teoretician al filmului.
93
De data asta am fost sincer, iar Uherk nu m-a mai stânjenit. Era o avanpremieră a ceea ce aveam de gând să filmez, şi mă bucuram că înşirasem totul, cu voce tare. Şi totul, inclusiv povestea, suna bine.
— Cum se va chema filmul ? m-a întrebat Uherk.
— O parte de adevăr.
— Hmm, de ce ?
— Pentru că nu e decât adevărul meu. Vreau să fie înfă-ţişat ca atare. E vorba de adevărul meu, înţelegi, doar al meu.
— Înţeleg că e adevărul tău, dar atunci de ce nu alegi titlul Adevărul meu ? E drept că nu-i aşa de expresiv, însă mi se pare mai exact.
— N-am nevoie să fie exact, vreau pur şi simplu să arăt că adevărul nu este unul singur şi indivizibil.
Remarca lui cu Adevărul meu mă cam adusese cu picioarele pe pământ, dar n-am capitulat. „Dacă cedez acum“, mi-am spus, „o să-şi impună punctul de vedere în tot timpul filmărilor.“ Šiba îmi mărturisise că e foarte important să-i contro-lezi pe toţi membrii echipei cu vigilenţa cu care un păstor îşi mână oile. „Trebuie să fii drept, dar sever. Ca tovarăşul Tito.“
În seara aceea, Šiba a aruncat o privire pe scenariu.
— E bun ! Foarte expresiv, a conchis el.
Hmm ! Nu era tocmai un compliment, dar bine măcar că
textul i se părea alert.
Cuvântul „expresiv“ era folosit adesea de către cei din mediile artistice. Mie mi se părea că seamănă cu cuvântul
„interesant“. Iar asta nu-mi plăcea, pentru că termenul fusese utilizat de către un pictor, la vernisajul expoziţiei vărului meu. Se vedea că tablourile nu-i plăceau, aşa că zisese : „Edo, tot ce pot să-ţi spun e că lucrările tale sunt intersante“. Şi pentru că Edo îl privea ţintă, fără să scoată o vorbă, adăugase :
„Ba chiar foarte interesante“.
Asta însemna : nu vreau să te rănesc. Tablourile nu-i plă-cuseră, dar nu minţise şi nu tămâiase opera.
Pe măsură ce se apropiau filmările, Šiba, care era cu ochii pe mine, mi-a remarcat neliniştea :
94
— Ştii, Emir, azi se fac multe filme însăilate în grabă.
Asta pentru că lumea îşi închipuie că poţi să alergi şi să te pişi în acelaşi timp, fără să te uzi. Oamenii nu ştiu cât de complicat e să eşafodezi un film. Cel care trebuie să ştie e cel mai bun reprezentant al publicului pe durata filmărilor, adică
