Toată săptămâna am fost chinuit de un profund sentiment de vinovăţie. La cursul de istorie a arhitecturii m-am căit, la cursul de estetică m-am căit, la cursurile de literatură m-am căit de asemenea, iar cursurile despre Noul Testament nu m-au ajutat nici ele prea mult. Cu toate acestea, apreciam în mod deosebit interpretările misterelor şi parabolelor. Cum am putut fi atât de tâmpit ? Am ratat prilejul de a vedea o capodoperă. În momentul în care gustul îmi era în formare şi când era indispensabil să mă hrănesc cu opere valoroase.

Cel mai ciudat mi se părea că atitudinea colegilor mei mă

lăsa rece. Privirile lor dispreţuitoare vorbeau de la sine : „Nu-i de mirare, e un necioplit din Balcani, adoarme la un film de 129

Fellini“. Inexplicabil, simţeam că, deşi fusesem răpus de somn, se petrecuse ceva straniu. În timp ce dormeam, o parte din film se răsfrânsese în mine. Ca atunci când mixezi două cadre într-unul singur. Nu îndrăzneam să spun nimănui asta. Nu voiam să fiu luat peste picior, pentru că semăna cu povestea aia când ţi se bagă Război şi pace de Tolstoi sub pernă, ca să-ţi intre în cap fără să iroseşti atâta amar de timp cu lectura cărţii.

Într-o pauză, care a frizat coşmarul, dintre două cursuri de istoria arhitecturii, am auzit o veste întremătoare : copia după Amarcord avea să mai zăbovească la Praga încă o săptămână, sau chiar mai mult, datorită interesului pe care i-l arătau profesioniştii din cinematografia cehă. M-am simţit uşurat şi vinovăţia mi s-a evaporat. Din păcate, a trebuit să

fac faţă unei noi încurcături sentimentale. Unei noi dileme.

Dacă hoţul de Kera şi Amela spuneau adevărul, trebuia cu orice preţ să mă duc s-o văd pe Maja în weekendul următor.

Dacă mă iubea, ar fi fost păcat să nu mă vadă. Auzisem că

e plecată la munte, la Jahorina, şi că o grămadă de tipi roiau în jurul ei. Trebuia să afle că nu ţin la ea. Fiul Bebei Selimović, cea mai celebră interpretă de muzică populară de la noi, îi trăgea clopotele. Las’ că vezi tu pe dracu’, gagiule !

M-am hotărât deci să sar peste proiecţia de vineri. Nu era un capăt de ţară, pentru că mai fusese prevăzută una pentru lunea următoare !

Vineri, la orele 14.00 fix, mă aflam în trenul de Sarajevo.

Sărisem într-un vagon de dormit bulgăresc, ferm hotărât să

plătesc o cuşetă până la Belgrad, cu banii proveniţi din vânzarea pe sub mână a discurilor cu Weather Report cumpărate la Berlin. Chiar dacă, la început, aceşti bani erau destinaţi finanţării şi turnării filmului meu de examen, Guernica, n-am regretat o clipă. Trebuia să ajung odihnit la Sarajevo. Şi voiam să fac acelaşi lucru la întoarcere. Ca să

fiu mai precis, voiam să fac tot posibilul să ajung proaspăt şi binedispus la următoarea proiecţie a filmului lui Federico Fellini, Amarcord.

130

Întins în cuşeta strâmtă unde se încăierau mirosul de ulei de motor şi cel de parfum ieftin, reciteam cursurile de regie ale profesorului Otakar Vávra. Am adormit în zăngănitul monoton al roţilor de tren. După câteva ceasuri, m-a trezit o frână bruscă. Trenul se oprise în plin câmp. M-am ridicat, cu inima gata să-mi spargă pieptul. Poate că visez, mi-am zis, simţind o mâncărime pe coapsă. Însă din acel moment şi până la Sarajevo, n-am încetat să mă scarpin. Simţeam mâncărimi pe tot corpul. Mi-era cu neputinţă să închid un ochi. Tot timpul mă duceam la toaletă ca să mă stropesc cu apă şi să încerc să mă calmez la gândul banilor aruncaţi pe fereastră. După toate aparenţele, luasem râie. Cu nervii la pământ, i-am mărturisit totul unui bulgar mustăcios :

— Bă, mustaţă ! Între noi fie vorba, trenul tău e plin de râie, mă mănâncă peste tot !

— Fratele meu, ţin să-ţi atrag atenţia că igiena în trenul ăsta e perfectă, mie-n sută !

Şi a răspândit în aer un jet de spray, al cărui miros l-a subliniat neplăcut pe cel de ulei şi de parfum ieftin.

— Cine ştie cu ce paraşută ţi-oi fi tras-o ! Şi te-ai căptuşit c-un sculament ! Ha-ha-ha !

— Când ai blenoragie, nu te mănâncă din cap până-n picioare !

Am ajuns acasă plin de bube.

— Ai luat râie, Emir dragă, mi-a explicat Senka. O râie banală. Nu poate fi altceva.

A făcut rost imediat de-o alifie gălbuie pe care mi-am întins-o generos pe tot corpul.

— O să-ţi treacă, atât doar că trebuie să te ungi regulat.

Nu-i mare lucru, e doar sâcâitor.

Badijonat cu alifie galbenă, am plecat spre muntele Jahorina.

Tata ne împrumutase Volkswagenul lui. Conducea Zoran Bilan şi mai erau cu noi Haris, Paša şi Zlatan Mulabdić.

Nici urmă de Maja la hotelul din Jahorina ! Uşor piliţi, am plecat spre barul Mladost, unde, se pare, Maja şi micuţul Selimović se aflau la un pahar. Nici acolo nu era nimeni. Aşa că ne-am pus pe băut. Bărbăteşte ! Dintr-odată, m-am simţit 131

bucuros că nu-i găsisem. Ar fi trebuit să purtăm nişte discuţii foarte etilice. La vremea aceea stăpâneam deja tehnica autocriticii. Cum nu eram beat turtă, îmi mai dădeam seama cât pot fi de plicticos în starea aia, tot repetând acelaşi lucru de treizeci şi şase de ori. Totuşi înţelepciunea asta nu se potrivea cu dorinţele mele. Aşa că aburii beţiei s-au dovedit mai puternici, iar cumpătarea a pierdut lupta : nu exista nici o şansă ca seara să se termine altfel decât înecată în alcool.

Ce n-a reuşit să facă sobrietatea, a izbutit însă spaima.

Când am alunecat şi am luat-o la vale pe panta îngheţată

din faţa barului, m-am agăţat în cădere de cravata ospăta-rului care ne servise şi care ieşise să ne însoţească şi să ne ureze drum bun. Omul a întins mâna să mă salveze, iar eu l-am înşfăcat de cravată ! Ce-o fi crezut ? Patinam cu mocasi-nii pe pământul îngheţat. Devenisem subit o roată de maşină

care-şi sporea zadarnic rotaţiile, încercând să iasă la liman.

Ospătarul a dat dovadă de o remarcabilă stăpânire de sine.

A reuşit să-şi dezlege cravata. Iar eu m-am trezit căzând pe spate şi alunecând de-a lungul pantei, până m-am oprit în zăpadă. Când m-am ridicat, nu mai era nimeni prin preajmă

şi hotelul dispăruse. Am făcut un pas şi am căzut imediat.

Am derapat din nou pe panta abruptă, iar când am reuşit să

mă redresez, am văzut că zăpada îmi ajungea până la burtă.

Trupul îmi era învăluit într-un nor de aburi, provocaţi de diferenţa prea mare de temperatură. Nu vedeam nimic, nu auzeam nimic. Câtă vreme însă zăpada îmi răcea ţeasta în flăcări şi sângele înfierbântat de alcool, îmi era bine. Ba chiar am pufnit într-un hohot de râs nebun, provocat de senzaţia plăcută de răcoare. Foarte curând însă, am simţit nevoia să

mă încălzesc. Această senzaţie, însoţită de o uşoară teamă, m-a făcut să revin la hotelul Jahorina.

— Zlatan Mulabdić nu e de găsit, m-a înştiinţat Njego când m-am întors.

— Cum adică nu-i de găsit ?

— Uite-aşa, bătrâne, eu eram chitit doar să-mi salvez curul de frigul ăsta. Fir-ar să fie ! Cum naiba trăiesc oamenii ăia în Siberia ?

Oare aşa avea să se termine weekendul ? Cu un prieten rătăcit, după o tentativă zadarnică de a o regăsi pe femeia 132

la care ţineam ? Culmea e că acest final s-ar potrivi de minune într-un scenariu contemporan. Un deznodământ paradoxal tipic, din care s-ar putea extrage toate ingredientele pentru construirea unei drame moderne. Un material excelent pentru elaborarea unui întreg şir de situaţii neaşteptate. O superbă

ocazie de a înfăţişa diferite mistere şi destine umane.

Zărindu-l pe Zoran Bilan adormit, i-am sfătuit pe ceilalţi, fără să ştiu prea bine de ce :

— Nu-i spuneţi nimic lui Zoran, sunt cei mai buni prieteni din lume, o să vrea să se ducă să-l caute, se va rătăci şi el şi-atunci ghinionul ar fi total !

Cu cât se apropiau zorii, cu atât simţeam că mă apropii de tragicul sfârşit anunţat. Pe măsură ce alcoolul mi se evapora din sânge, o uşoară stare depresivă mă convingea că deznodământul va fi fatal. Şi, deodată, o nouă situaţie neaşteptată : la recepţie a apărut Zlatan Mulabdić. Venise însoţit de doi muncitori de la sistemul de întreţinere a reţelei electrice.